Mândria de a fi român este întreținută de o relație ambiguă cu propria imagine și este foarte diferită de realitatea celorlalți. Mândria de a fi român este încrederea în sine extremă a cetățeanului care respinge tot ce nu e românesc, autentic sau ce nu îi aparține, încredere care îl îndreptățește să creadă despre sine însuși („român adevărat”) că este mai bun, mai deștept, mai grozav decât alți cetățeni.

Românul „mândru” știe sigur, dar nu poate să dovedească prin faptele lui, că se trage dintr-un neam de oameni frumoși, viteji, neînfricați și harnici. Că suntem viteji și neînfricați vedem zilnic la știrile de la ora 5. În trafic, pe stradă, la supermarket, la piață, la școală, la spital, acasă sau la locul de muncă, oriunde în țărișoara asta, la oraș sau la sat, găsim câte un român adevărat, viteaz și neînfricat, care își face dreptate singur, își bate și umilește copiii, își înjură șeful, cară pumni și injurii personalului medical din spitale sau profesorului, fără frică de lege sau responsabilitate morală, dar cu mândrie, că „așa face un român adevărat”. Că suntem harnici nu încape îndoială: suntem țara care exportă masiv forță de muncă în vest, culegătorii de căpșuni și sparanghel, menajerele și bonele, fotomodelele și alte categorii de succes dovedind hărnicia românească peste hotare.

Psihologia poporului român, între cine suntem și cine credem că suntem, este vizibilă observând aspecte psiho-comportamentale surprinse într-o zi obișnuită de noiembrie, 30 (zi liberă la români): ora 9 a.m.: lene, pustiu; ora 10 a.m.: se aglomerează supermarketurile, gospodine grăbite pe tocuri înalte, coafate ca la nunta de la țară, rujate puternic și arțăgoase prin atitudine, se îmbulzesc spre galantarele cu mici și cârnați; ora 12 a.m.: 3 minori trag dintr-o țigară la colțul unui bloc înainte de a intra la sala de jocuri (de noroc, nu didactice). Azi nu merg la școală. Nici mâine. Mândri că sunt români! Nu pot să-i privesc; unul dintre ei mi-a fost elev, tatăl lui a refuzat categoric consilierea pentru că el știe mai bine cum să își educe copilul (român adevărat!). Ridic privirea. Mă lovește o imagine tristă: blocuri gri, balcoane strâmbe, asimetrice, vechi și noi, tencuială căzută, perne, oale pe pervaz și…steaguri. Câteva balcoane cu steaguri…deh, „mândri că suntem români!”

Plec spre casă cu imaginea asta a balcoanelor de bloc comunist întipărită în mintea mea. Mă gândesc că balconul închis ar trebui înscris ca marcă înregistrată a românilor. Balconul închis este elementul care desăvârșește habitatul social pentru cetățeanul de la bloc. Cu termopan, lemn sau cadru de metal, balconul închis arată lumii natura relației pe care românul alege să o aibă cu exteriorul. Aceștia mai degrabă intră decât ies pe balcon… Nici românul de la casă nu e mai prejos: oamenii frumoși, deschiși și ospitalieri se cunosc după înălțimea și transparența gardului. În același registru de reflecție (dacă tot suntem aici😁) îmi vin în minte bara de bătut covoare, oala cu mâncare scoasă pe pervaz „la răcit”, pernele și plapuma scoase pe balcon „la aerisit”. Toate sunt elemente esențiale pentru relația românului cu igiena și curățenia. N-ai scos perna pe geam, nu ești veritabilă gospodină (româncă).

Relația românului cu covrigul transcende însă simplul raport pe care un om îl poate avea cu un aliment. Covrigul e important, necesar și prezent la fiecare colț de stradă. Varietatea ofertelor (cu mozzarella, cu crenvurști, cu nutella) trădează totuși dorința ascunsă a românului de globalizare. Românul autentic preferă totuși covrigul cu semințe. Tot în categoria „relație specială” cu alimentele se regăsesc micii și fasolea cu ciolan: 3 mici pe un (deja clasic) platouaș de carton, o chiflă albă și muștar sau o fasole bună cu ciolan se află pe „to do list”-ul oricărui mândru român de Ziua Națională.

Sertarul cu pungi, grătarul la marginea drumului, statu-n poartă, mâncatul semințelor…toate fac parte din cultura noastră, toate ne definesc ca mândri români.

Da, și eu sunt româncă pentru că țara mea e România, pentru că m-am născut aici, pentru că aici s-au născut părinții mei, bunicii și străbunicii mei. Am moștenit valori, credințe, tradiții și obiceiuri. Pe unele le-am adoptat firesc, cu bucurie sau ca „obligații”, pe altele le-am negat vehement, cu furie și revoltă. Încă nu m-am decis dacă sunt mândră, dar sunt româncă, așa-mi scrie în buletin. Așa că zic și eu: „La mulți ani, România!”, caut un film bun polonez pentru seara asta, dar aștept cu nerăbdare colindele românești din seara de Crăciun.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s