Parenting update. Necesar și obligatoriu

Odată cu trecerea școlii în online, virulența dezbaterilor dintre părinți pe grupurile de whatsapp surprinde. Nevoia de a comunica clar și succint este mai urgentă ca niciodată și apar adesea întrebări legate de activitatea școlară și evoluția la învățătură, dar și de disconfortul emoțional resimțit de copii la presiunea adulților. Și apar mulți părinți nemulțumiți, revoltați și atotștiutori…Și profesori, deopotrivă!

În sfera educației, iraționalul domnește încă. Când e vorba de propriul copil, ies la iveală emoții refulate, uneori, de mai multe generații. Reacțiile părinților nu pot fi neutre. Fiecare părinte poartă cu sine convingeri și repere proprii. Comportamentele parentale sunt, bineînțeles,  modelate și de trendurile secolului XXI și de recomandările educatorilor și psihologilor în vogă. Acum părinții au devenit experți în pedagogie, teoria instruirii, metodica predării și, mai ales, experți în evaluarea performanțelor academice ale propriilor copii. (Unii chiar și în evaluarea copiilor altor părinți: „Maria ta a răspuns mai bine decât Maria mea!”)

Explozia informațională din social-media are un impact puternic asupra relațiilor părinți-copii, părinți-educatori, părinți-părinți și contribuie semnificativ la înțelegerea responsabilității parentale.

Prezentul copiilor noștri începe cu trecutul nostru. La prima vedere, s-ar părea că părinții moderni au înțeles că metodele „clasice” de educare, de soiul pedepselor, recompenselor sau corecției fizice, nu doar că sunt nocive pentru copil, ci îl pot conduce către eșec sau inadaptare atunci când va fi adult. Și totuși, părinții încă își mai cresc copiii după credințe de genul: „Băieții nu plâng!”, Fetițele nu sunt frumoase când sunt triste!” sau „Rupem foaia, să te înveți minte!”, „Trebuie să scrii frumos, altfel se supără Doamna!”, „Știu eu mai bine ce îți trebuie ție!”

Și mesajele pline de intenții bune ale părinților (adulților, în general) au un ecou foarte puternic asupra copilului. De exemplu, dacă adultul (părinte sau educator) spune: „Hei, leneșo! Îți ia o oră să scrii trei rânduri” sau „Iar a luat inteligenta 3 la matematică” sau „Cine te crezi, Regina Angliei?”, aceste mesaje pot produce răni emoționale și conflicte ce pot transforma copilul.  De câte ori n-ați auzit și profesori încercând să-și „motiveze” elevii pentru învățare cu expresii de genul: „Dacă nu înveți, vei ajunge cioban la oi!”, „Ești zero barat! Nu o să se aleagă nimic de tine!” 

E șocant?! Nu, nu am inventat eu asta acum. Chiar se spun lucrurile astea copiilor. Încă trăim într-o societate unde lupta pentru putere primează, unde afirmarea autorității se face prin obediență și umilire, prin ordine și porunci, prin sarcini școlare date haotic și fără a ține cont de particularitățile individuale de dezvoltare ale elevilor. (Le dăm elevilor cât mai multe sarcini de muncă independentă  (teme)… și din manual, și din fișe, și din auxiliare. Așa, ca să fie! Să se vadă că Doamna muncește! Facem, în continuare, clasamente: cei mai buni, cei mai slabi).

În realitate, acestea nu sunt metode de educație.  Aceste devalorizări sunt niște palme emoționale care-l rănesc pe copilul care le primește, adultul care le proferează, dar și relația dintre ei. Insultarea, devalorizarea, judecarea nu sunt metode educative. Să judeci pe cineva înseamnă să preiei puterea asupra celuilalt pentru a nu privi spre tine însuți. Adulții trebuie să facă distincția clară între constatare și interpretare. Da, ca profesor, pot aprecia nivelul de cunoștințe al elevului ca fiind foarte scăzut, notele care sunt sub medie_asta e o realitate obiectivă. Dar când un profesor spune: „Ești zero barat!”, asta este o interpretare generalizantă, o definire a elevului, nu a notelor. Interpretarea este subiectivă, este în funcție de perspectiva proprie, din punctul propriu de vedere, nu de realitatea obiectivă. Educatorii și părinții nu au voie, totuși,  să uite de tendința naturală a copilului de a se conforma la ceea ce îi spunem despre el (efectul Pygmalion_realizarea automată a predicțiilor, Studiu Rosenthal, R.A &Jacobson, L., 1996). Noi îl considerăm pe copil slab („ești zero barat”), iar el se instalează într-o dinamică de eșec: „sunt slab, deci n-are rost să încerc problema, oricum n-o să reușesc…” (sau „Ești un copil obraznic!”…”Sunt rău, nu voi încerca să fac lucrurile altfel”).  Copilul se conformează acestor definiții prin acțiunile și comportamentele sale și seamănă din ce în ce mai mult cu imaginea pe care și-o face adultul despre el și astfel îi confirmă ideea.

Adulții uită un lucru important: copiii fac tot ce pot. Dacă nu reușesc să răspundă așteptărilor noastre este pentru că le cerem prea mult (le cerem lucruri care nu sunt sub controlul lor) sau avem așteptări nerealiste. Poate ar trebui să fim mai atenți la nevoile reale ale copiilor. În principiu, sunt nevoile umane de bază: afecțiune, conectare, înțelegere, acceptare. Necondiționate.  Dacă există o criză de autoritate („Nu mă mai înțeleg deloc cu copilul meu”, spun părinții, „Am o experiență de peste 30 de ani la catedră, dar așa generație ca asta n-am avut”, spun profesorii), este vorba mai mult de lipsa noastră, ca adulți, de control interior și de conștiință de sine decât de un deficit al autoritarismului.

Adulții, cu cât sunt mai autoritari, cu atât sunt mai puțin siguri pe ei. Adulții de azi sunt generațiile crescute în frică, sunt copiii care au fost învățați că vinovăția și rușinea sunt virtuți, că e în regulă să te simți vinovat (așa devii responsabil și corect), că e ok să ascunzi ce simți, să te rușinezi de trăirile tale (așa eviți greșeli). Acum știm că rușinea și vinovăția sunt emoții distructive, că frica destabilizează și blochează raționalul și ar fi bine să nu uităm asta atunci când vorbim cu copiii.

Copiii noștri vorbesc despre noi, părinții. Elevii noștri vorbesc despre noi, profesorii. Tot ceea ce fac copiii noștri, tot ceea ce sunt ei, noi, adulții, am sădit în ei. Ar fi bine să nu uităm asta și să încercăm să nu fim aspri cu ei pentru că, în realitate, suntem aspri cu noi. O vorbă înțeleaptă dintr-un joc al copiilor zice așa: „Cine spune ăla e!”. Amintiți-vă asta data viitoare când îi spuneți copilului că e obraznic, rău, puturos…. Vorba asta e ca o metaforă revelatoare, ca o cheie de autocunoaștere și optimizare personală.  Să fim adulți mai buni ca să avem copii mai buni!

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

„Cine spune ăla este…”

Cum se pregătește pentru ore un adolescent de 15 ani?

Manualele stau închise în sertar, iar pe birou e deschis laptopul. Pe ecran sunt deschise mai multe documente: istorie, engleză și fizică, iar în bară sunt ascunse paginile de iTunes și Facebook, în laterala dreaptă Discord. La căști ascultă un podcast.

Multitasking? Nicidecum. Doar atenție tulburată. Folosirea simultană a mai multor sarcini are un rol foarte important în viața mentală a tinerilor.  Multitaskingul este strâns asociat cu ceea ce psihologia modernă și neurostiințele cognitive numesc „control cognitiv”. Studiile au arătat că oamenii care folosesc simultan mai multe medii digitale prezintă probleme în privința controlului propriei minți. „Indivizii care practică multitaskingul au dificultăți mai mari în ignorarea stimulilor inutili, pot ignora mai greu stimulii nesemnificativi din propria memorie și sunt mai puțini eficienți în trecerea de la o sarcină la alta.”(Spitzer, 2009).

Multitaskingul, atât de invocat de adolescenți, („pot să fac temele în timp ce ascult muzică și vorbesc cu prietenii mei”) devine intens și cronic și duce la o modificare a stilului cognitiv. Procesele de atenție pot fi modificate prin învățare și folosirea intensă a mediilor digitale poate duce la tulburări ale atenției. Cei ce practică multitaskingul își antrenează conștient superficialitatea și ineficiența.
Concluzia e una singură: multitaskingul nu este ceva ce trebuie încurajat sau stimulat la generațiile următoare.  Este de preferat să ne concentrăm pe ceea ce este esențial.

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!

Cum învață copiii responsabilitatea?

Adevăr, onestitate, încredere și respect sunt valorile pe care elevii le identifică și definesc, dar nu mai cred în ele sau nu le mai regăsesc decât fie în morala poveștilor fie în regulile/ cerințele adulților, în acel “TREBUIE SĂ…” care n-are legătură cu dorințele și nevoile reale ale copiilor. În aceste condiții, când dorințele nu sunt împlinite, reacțiile emoționale vor fi negative. Așa apare minciuna de tipul: “Școala e pe primul loc pentru mine!” „Abia aștept să mă întorc la școală!”….
Răspunsurile sunt cel puțin surprinzătoare, în condițiile unei realități triste în care profesorii și părinții se plâng deopotrivă de elevi/ copii fără preocupări pentru activitățile școlare, fără motivație reală, neimplicați și superficiali. Apare aici întrebarea firească: „De ce mint copiii?”

În activitatea mea am întâlnit deopotrivă elevi, părinți și dascăli, cu nevoi, emoții, dorințe, aspirații diferite, care provin din medii sociale diverse și, evident, au convingeri, credințe și atitudini variate. Cu toții sunt animați însă de același ideal: devenirea prin educație. Cel puțin la nivel declarativ… Ori educație înseamnă creștere, dezvoltare, evoluție, deschidere la nou, dorință de schimbare asumată, responsabilitate. Învățăm zi de zi, chiar și noi, adulții, ne adaptăm la situații noi pentru confortul personal. Ne conservăm energia și resursele pentru binele propriu și uneori ascundem adevărul, tindem chiar să mințim dacă vrem să prevenim un context emoțional negativ. Ascundem uneori adevărul pentru că ne pasă de ceilalți și nu vrem să-i rănim. Studiile recente (Lupoli, Jampol&Oveis, 2017) scot în evidență asocierea dintre compasiune și minciunile prosociale, dar și faptul că, în mod surprinzător, compasiunea crește incidența minciunilor. Mai exact, când e nevoie să dăm un feed-back negativ tindem să mințim mai mult și o facem din… compasiune. („Să fie bine ca să nu fie rău…”🙃). Și copiii fac la fel uneori. Învață în fiecare zi de la noi, adulții din preajma lor, profesori sau părinți.

Părinții pot transmite valori, cultiva atitudini și abilități. Și chiar fac asta, în mod conștient sau inconștient.  Toate acestea însumează „cei 7 ani de-acasă”.  Tot ce se petrece în jurul copilului este experiență de învățare. Tot ei, părinții, își doresc copii responsabili, adaptați, fericiți. Într-un context idealist, aș zice, responsabilizarea se face prin apelul la valoare. În realitate, responsabilizarea prin supunere și subordonare deține supremația, atât în mediul familial, cât și în școală.

Părinții sunt diferiți în manifestarea afecțiunii analizate din perspectiva grijii și creșterii/ educării copiilor. Depinde de personalitatea fiecărui părinte și de experiența personală cu propriii părinți. Cu toții se străduiesc să ofere un mediu educativ structurat, coerent și securizant. Unii părinți o fac rezonabil, firesc, natural și sunt receptivi la nevoile copilului. În felul acesta stimulează un sentiment de control și responsabilitate, stabilind reguli proprii dar și respectând regulile impuse de școală, autorități etc.  Mesajul transmis de aceștia este: „Respect ca să fiu respectat!”

Părinții revoltați, mult prea „implicați”, care cer „socoteală” dascălilor și sancționează orice demers care contravine convingerilor proprii, („sufocați” de mască și „atacați” permanent de oameni „răi”) vor cultiva copiilor un sentiment de nesiguranță,  anxietăți și frici care se vor traduce mai târziu în comportamente nepotrivite și inadaptare, depresii sau chiar tulburări. Mesajul transmis este: „Am drepturi, nu și responsabilități!”

De cealaltă parte, avem o școală în care,  din păcate, valori ca simplitatea, empatia și umanitatea au fost înlocuite cu critica, frica și rușinea, unde dascălii se erijează în „stăpâni ” în fața copiilor și „supuși ” în fața  părinților și inspectoratelor școlare, o școală unde colaborarea între profesori lipsește cu desăvârșire și promovarea stării de bine se limitează la rapoartele cosmetizate frumos la final de semestru. Mesajul pe care îl transmit unii dascăli (preocupați de dezvoltare personală prin ateliere de numerologie și nu prin formări didactice) îl înțelegeți fără să fie nevoie să detaliez.

Și uite-aşa se ajunge la lipsa de responsabilitate a copilului, a adultului de mai târziu. Copilul nu va învăţa să anticipeze consecinţele actelor proprii, ci va învăţa să anticipeze reacţiile celor din jur, după care se va ghida; nu va învăţa că trebuie să-şi asume consecinţele actelor sale, ci cum să mintă, să şantajeze, să mituiască şi să manipuleze pentru a-şi atrage privilegii şi a evita neplăceri, pentru a ocoli sau evita reguli.

„Vreme trece, vreme vine…”

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Pedagogia lui Creangă

Atelier de psihoeducație

„…dimineața, învățătorul va petrece cu școlarii vorbind și făcându-i să vorbească despre felurite jocuri copilărești […]

Toate aceste plăcute convorbiri fac și pe cei mai sfiicioși copii să capete îndrăzneală de a vorbi și de a vedea că învățătorul nu este precum și nici nu trebuie să fie un ce de spaimă.

Timpul acesta nu este pierdut căci învățătorul deprinde școlarii pe nesimțite cu regula și tot acum are prilejul de a cunoaște natura și apucăturile fiecărui copil care, dacă ar fi rele, trebuie sa îi desbăreze de dânsele încetul cu încetul”.
I.D. Marin, „Pedagogia lui Creangă”

Multe din recomandările lui Creangă în problemele învăţământului, bazate pe înţelegerea psihologiei copilului,
pe dragostea şi respectul faţă de el sunt actuale şi astăzi. Şcoala nouă (chiar și școala online) pe care intenţionăm să o construim, nu poate să nu ţină cont de experienţa marelui pedagog din Humuleşti.

Vezi articolul original

„Atașamentul, originea și rădăcina suferinței” (Buddha)


Modurile în care interacționăm și ne comportăm în cadrul unor relații sunt determinate de diferite tipuri de atașament, cultivate încă din copilărie, pe baza relației dintre copil și părinte. Atașamentul este relația emoțională dintre două persoane care implică un schimb de afecțiune, grijă și intimitate.

Psihologul britanic John Bowlby este cel care a descris, într-un mod extins, conceptul de atașament, caracterizându-l ca fiind „o conexiune psihologică de durată între ființele umane”. Tot el a spus că experiențele timpurii, formate încă din copilărie, influențează semnificativ dezvoltarea și comportamentul nostru ca adulți.
Teoria atașamentului se referă la modul în care formăm legături intime și emoționale cu ceilalți. Bowlby a dezvoltat această teorie în timp ce studia comportamentul copiilor atunci când aceștia petreceau un anumit timp fără părinții lor.

Bowlby a mai observat că, atunci când copiii sunt crescuți având încrederea că părintele lor va fi disponibil pentru ei, este mai puțin probabil ca aceștia să simtă frica în raport cu aparținătorii, spre deosebire de copiii crescuți fără o astfel de convingere. El a mai adăugat că așteptările formate în perioada copilăriei și adolescenței tind să rămână relativ neschimbate pentru tot restul vieții unei persoane.

Pe baza observațiilor lui Bowlby, psihologii au concluzionat că există stiluri de atașament, împărțite în două categorii: sigure (securizant) și nesigure (anxios și evitant)

Atașamentul de tip securizant (sănătos). Manifestări:
– Te poți baza pe partener și pe deciziile luate împreuna, relația are consistență;
– Ia deciziile importante împreună cu tine;
– Are o viziune flexibilă asupra funcționării relațiilor;
– Comunică bine despre problemele apărute în relație (fără supărări, șantaj emoțional, tăceri generatoare de vinovății);
– Poate ajunge la compromisuri constructive pe parcursul unei discuții;
– Nu se teme de angajamente relaționale sau de un anumit grad de dependență între parteneri;
– Nu vede relația ca pe o corvoadă;
– Apopierea crează și mai multa apropiere;
– Te introduce prietenilor si familiei destul de devreme;
– Iși exprimă în mod natural sentimentele pentru tine;
– Nu are nevoie sa joace jocuri de putere (nu are nevoie să manipuleze pentru a ajunge la rezultatul dorit).

Atașamentul de tip anxios. Manifestări:
– Își dorește foarte multă apropiere în relație;
– Exprimă foarte multe insecurități, îngrijorări legate de respingere;
– Nefericit când nu se află implicat într-o relație;
– Apelează la jocuri de putere pentru a-i ține atenția trează partenerului (șantaj emoțional, încearcă să te facă gelos, amenință cu separarea, dar nu pune in practică);
– Are probleme în a explica ce îl/o deranjează cu adevărat;
– Se răzvrătește, se dă în spectacol;
– Are probleme în a lua orice lucru personal în relație;
– Lasă mereu partenerul să ia deciziile în relație, să dea tonul;
– Este mereu îngrijorat de evoluția relației;
– Înfricoșat mereu că mici acțiuni ar putea ruina relația; crede că ea/el (anxiosul) trebuie să facă eforturi foarte mari pentru a păstra relația.
– Suspicios/ă.

Atașamentul de tip evitant. Manifestări:
– Trimite semnale amestecate (te face confuz legat de ce vrea);
– Subliniază ori de cate ori are ocazia (și acționează în consecință ) cât de importantă este independența lui/ei;
– Te devalorizează în discurs pe tine și pe cei din jurul tău;
– Folosește strategii de îndepărtare emoțională sau fizică;
– Subliniază în exces importanța limitelor in relație;
– Are o viziune romantică nerealistă asupra modului in care trebuie sa fie o relație;
– Este neîncrezator, se teme că partenerul ar putea profita de ei;
– Are un mod rigid de a vedea relațiile si introduce reguli la care nu acceptă niciun fel de rabat;
– Pe durata unei neîntelegeri (certuri) are tendința/ nevoia să plece sau explodează;
– Nu-și face intențiile clare;
– Are dificultăți în a discuta despre relații.


E important să înțelegem că modelele anxios și evitant au grade de patologic in ele, nu sunt la fel la toata lumea și că nu sunt niște alegeri făcute rațional sau volitiv de adultul în cauza, ci programe înscrise în psihicul persoanei la o varstă foarte mică în urma unei interacțiuni deconectante, traumatizante cu unul sau ambii parinți, la rândul lor marcați de un comportament disfuncțional. Aceste „programe” au scopul de a proteja copilul de dezastrul emoțional al abandonului sau respingerii.
Problema apare ulterior, când copilul devine adult și continuă să fie afectat de stimulii la care răspund aceste programe; practic orice ar putea redeclanșa acea suferință. Atât timp cât individul nu se poate reține de la a se identifica cu posibilitatea de a fi din nou o victimă, cât timp nu reușește să se ancoreze în prezent, în starea lui de adult cu opțiuni de adult, cât timp vindecarea nu este obiectivul lui prioritar, liniștea de moment (dar care este precursorul dezastrului relațional pe termen lung) pe care o va obține de fiecare data când își pune „soluțiile” în practică va fi urmatoarea caramida care îi accentuează patologia care devine din ce în ce mai puternica și care îi va afecta toate relațiile.
Trecerea la un model sănatos de relaționare nu devine posibilă doar prin informare, ci presupune anumite demersuri care privesc logica cu care emoțiile funcționează. Emoționalul are o viteză de procesare mult mai rapidă decât intelectul și ne vom trezi că deja simțim ceea ce ne e familiar și că nu suntem în stare să facem ceva diferit.

Așa că, îmi permit să vă reamintesc: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina. Cât de cât.

Pedagogia lui Creangă

„…dimineața, învățătorul va petrece cu școlarii vorbind și făcându-i să vorbească despre felurite jocuri copilărești […]

Toate aceste plăcute convorbiri fac și pe cei mai sfiicioși copii să capete îndrăzneală de a vorbi și de a vedea că învățătorul nu este precum și nici nu trebuie să fie un ce de spaimă.

Timpul acesta nu este pierdut căci învățătorul deprinde școlarii pe nesimțite cu regula și tot acum are prilejul de a cunoaște natura și apucăturile fiecărui copil care, dacă ar fi rele, trebuie sa îi desbăreze de dânsele încetul cu încetul”.
I.D. Marin, „Pedagogia lui Creangă”

Multe din recomandările lui Creangă în problemele învăţământului, bazate pe înţelegerea psihologiei copilului,
pe dragostea şi respectul faţă de el sunt actuale şi astăzi. Şcoala nouă (chiar și școala online) pe care intenţionăm să o construim, nu poate să nu ţină cont de experienţa marelui pedagog din Humuleşti.

Părintele „follower” sau „guardian”?

În ultima perioadă s-a dezvoltat o și mai mare nevoie de aprobare socială, pe de o parte datorită regulilor noi de distanțare socială impuse de pandemie și a stilului de viață racordat online, pe de altă parte din cauza tipului de educație din familie, a parentingului prost înțeles, cu foarte mult feedback pozitiv (poate prea mult: „Bravo, ești un geniu!”, „Poți tot ce îți propui”, „E suficient să vrei…” etc) sau cu prea multe libertăți acordate copiilor („să învețe să se descurce…”), libertăți care, dacă vorbim de minori sub 12 ani, se traduc prin neglijență parentală.

TikTok este cea mai populară aplicație de social media în rândul copiilor și adolescenților. E o aplicație pe care o poți utiliza pentru a crea videoclipuri, de obicei prin sincronizarea buzelor sau dansului împreună cu melodii „de top”. Poți partaja videoclipurile pe care le creezi cu prietenii sau cu un cerc mai larg de utilizatori TikTok. Și poți primi foarte rapid un număr considerabil de aprecieri sub formă de… (cum altfel?!) inimioare ❤❤❤. Dependența de likeuri se traduce, de fapt, prin dependența de primire de feedback de la ceilalți.

Le-am lansat o provocare elevilor de clasa a V-a: un exercițiu simplu de imaginație care oferă indicii despre percepția lor asupra relațiilor interumane, a interacțiunilor cu semenii și a nevoii de apreciere și valorizare: „Imaginați-vă că ieșiți într-o zi obișnuită din casă și sunteți așteptați la ușă de cei 2k de followersi de pe TikTok. Cum vă simțiți? Care-i primul gând care vă trece prin minte?”

Nu a fost o surpriză faptul că au răspuns că s-ar simți bine, ar fi chiar încântați și că îi bucură numărul mare de aplauze pe care îl primesc. Nu-i deranjează absolut deloc că aprecierile vin din partea unor necunoscuți: „Ce cool e să fii vedetă!”

Surpriza a fost mare atunci când le-am cerut să enumere alte trei activități care le aduc aceeași bucurie. Sigur puteți intui că au fost puțini aceia care au parte sau identifică și alte bucurii în viața reală. Au fost câțiva care au povestit despre jocurile … online (în rețea) cu alți copii sau despre serialele cu adolescenți de pe Netflix. Discuțiile s-au deplasat firesc și în zona familiei, a timpului petrecut împreună cu cei apropiați, copiii exprimându-și „înțelegerea” față de părinții care (spun tot ei, copiii) au „treburi mai importante”…😔

Un alt indiciu al stării lor emoționale fragile este dat de Jurnalul emoțiilor pe care îl completează săptămânal. Încă de la începutul anului școlar, i-am rugat pe aceeași elevi de clasa a V-a să descrie și să noteze în Jurnal (la finalul fiecărei săptămâni) un eveniment/întâmplare care i-a impresionat cel mai mult în săptămâna care a trecut, să identifice emoțiile pe care le-au simțit și să observe ce îi pune pe gânduri, dar și ce comportamente/acțiuni sunt asociate gândurilor lor.

Fără a avea pretenția unui studiu științific, analiza rezultatelor aduce în prim plan anxietățile, fricile și temerile copiilor vis-a-vis de întâmplările din viața lor. Fie că descriu o nereușită în activitatea școlară, o muștruluială primită de la profesoara de matematică, un conflict spontan în familie sau știri tulburătoare despre numărul mare de morți și răspândirea agresivă a virusului, majoritatea întamplarilor descrise de copii pun pe lista de emoții trăite frica, furia, revolta și neputința. Și aici adultul (fie el părinte sau profesor) ar trebui să se oprească din a fi doar „follower” (ca oricare din cei 2k…) și să devină „close friend” sau „guardian” ca pe GoogleClassroom; părintele ar trebui să VADĂ frica, furia și neputința copilului. Și, după ce „vede” aceste trăiri, să încerce să le accepte și să le „îmbrățișeze” ca fiind parte din puiul de …OM.

E firesc să ne simțim triști uneori. La fel de firesc este să ne fie frică uneori. E uman. Nu emoțiile copiilor sunt cele pe care trebuie să le controlăm (nici nu putem face asta), ci ar trebui să fim mai atenți la cum percep și înțeleg ei ceea ce trăiesc. Și, dacă e să fac referire la exercițiul de mai sus, orice părinte ar trebui să-și pună întrebarea: „E în regulă ca aprecierea unui necunoscut (unul din cei 2k followersi) să îi aducă mai multă bucurie copilului meu decât aprecierea mea?”
Și acesta este un exercițiu de reflecție pentru părinți!
Fiți atenți la emoțiile și trăirile copiilor voștri! Sănătatea și echilibrul emoțional sunt indicatori ai succesului și reușitei (nu doar școlare!) Și sunteți responsabili nu doar pentru copilul de acum, dar și pentru adultul care va deveni!

Kindly reminder:
Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Mai mult decât profesori…

Auzim adesea afirmații despre elevi, despre atitudinile lor, despre motivația lor pentru învățare: „Elevii de azi nu mai vor să învețe carte…”, „Elevii nu mai sunt interesați de ce le oferă școala…”, „Elevii nu participă activ la lecție, nu se implică în activitățile școlare”, ba chiar situații mai grave, „sfidează profesorii și școala.” Din păcate, unele dintre aceste afirmații le auzim cel mai des chiar din gura unor dascăli care uită un amănunt important: profesorul este principalul agent al actului didactic.

Uneori, ca profesori, căutăm sau chiar inventăm moduri prin care explicăm de ce nu pot învăța elevii: din cauza deficiențelor sau a lipsurilor, a faptului că nu au sprijinul părinților, din cauza ….sistemului😁 etc. E adevărat că susținerea și încurajarea din partea familiei (atât emoțională, cât și materială) sunt factori importanți în dezvoltare, după cum, la fel de importante sunt condițiile de mediu școlar sau social (școală din mediu urban sau rural, oraș mic sau capitală, România sau Elveția…), dar cred că la baza acestor afirmații („elevii nu sunt interesați să învețe”) stau convingeri eronate ale profesorilor care pierd din vedere faptul că ei sunt responsabili pentru schimbare, pentru transformare….pentru că a educa înseamnă a crește, a forma prin educație și pentru că rolul educatorului este de a influența în mod sistematic (și în cadru organizat!) formarea și dezvoltarea copiilor; a dirija dezvoltarea, a deprinde, a obișnui, a crește, a ajuta intră în sarcina profesorului. Astfel, indiferent de condițiile de mediu și intelectuale ale fiecărui elev, profesorul trebuie să aibă convingerea că el poate ajuta, profesorul trebuie să aibă încredere în puterea sa de a influența parcursul școlar și de dezvoltare al unui elev.

Convingerea eronată a profesorului că el nu poate schimba nimic îi face pe elevi candidați la insucces și chiar eșec școlar. Dacă profesorul nu are încredere în propriile competențe, dacă nu încurajează, nu luptă pentru schimbare, dacă profesorul este el însuși rezistent la schimbare, progresul educațional va întârzia să apară.

Învățarea este, în egală măsură, a profesorului. Profesorul inițiază învățarea, o dirijează, o asistă pe parcursul unei activități instructiv-educative. Sintagma (deja clișeu) „profesorul e dirijorul clasei” are nevoie de un upgrade. Profesorul e mai mult decât dirijor în școala secolului XXI, profesorul trece la nivelul următor, adaptat vremurilor, devine un DJ, iar comenzile la butoane sunt mai mult decât niște indicații și instrucțiuni. Profesorul trebuie să știe exact ce buton (nivel) să activeze: cognitiv, afectiv sau social în funcție de „beat” (ritmul propriu) și de particularitățile fiecărui elev și a fiecărei experiențe de învățare.

Esențial pentru profesori este să fie conștienți de diferitele faze ale învățării și de nivelul la care se găsește fiecare dintre elevii săi în propria învățare. Oferirea de indicații pentru un nivel greșit reprezintă o eroare. Soluția este de a oferi o indicație cu puțin peste nivelul actual al elevului și a ținti spre trecerea la „+1” a acestui nivel. Asta înseamnă progres educațional, iar progresul ar trebui să fie preocuparea prioritară a profesorului și nu excelența. Un profesor care pune etichete („elevii nu vor să învețe”) nu oferă decât un detaliu de competență profesională și de calitate umană nedemne de profesia didactică. Și detaliile astea își pun amprenta asupra dezvoltării copiilor și a evoluției întregii societăți. Nu ne-ar strica puțină modestie, moderație și disciplină. Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!

RĂTĂCIȚI ÎN ONLINE

Ritmul bezmetic al muncii de acasă în care ne trezim din ce în ce mai devreme și ne culcăm din ce în ce mai târziu, încercând să bifăm cât mai multe din sarcinile jobului (mail-uri, adrese, webminarii, cursuri, raportări ș.a.) și din responsabilitățile casei, este un fel de viață asumată care ne ajută, oarecum, să depășim această perioadă de pandemie.

Parcă uităm de virus, de pericolele infectării, de lacunele sistemului sanitar, de incompetența clasei politice, de lipsurile din școli… și de toate celelalte probleme când intrăm în lumea virtuală. Din „ciudații de ieri” (cei care eram prea conectați și ancorați în era digitală) ne-am transformat în „normalii de azi” (fără tehnologie, conectare și competențe digitale nu ne putem desfășura activitatea online). Participarea intensă și (prea)activă la cursuri, webminarii, ateliere, conferințe și sesiuni de informare online ne oferă iluzia împlinirii, dar nu și certitudinea că nu ne-am rătăcit de sens. N-ar trebui să trecem cu vederea că școala (fie ea și online) are aceeași misiune și aceea este să ofere fiecărui copil posibilitatea de a se dezvolta într-un un mediu stimulativ, deschis, al respectului față de sine și față de ceilalți și de a se pregăti pentru integrarea într-o societate dinamică, în permanentă schimbare. Și acum, în condițiile școlii online, e foarte important ca și noi, profesorii, să fim empatici poate mai mult decât înainte, să punem pe primul plan sănătatea emoțională a copiilor, a părinților și, nu în ultimul rând, a noastră. Această rutină galopantă și, uneori, forțată a școlii în online („să facem cât mai mult”, să nu „pierdem” materia, „să nu rămânem în urma …programei” etc) obosește și copleșește nu doar copiii și părinții, dar ne epuizează și pe noi, profesorii, ne lasă fără resurse de echilibru. Și, atunci când rezervorul resurselor emoționale se golește, apar stări de anxietate și frustrate, care vin la pachet cu episoade depresive, care pun în pericol sănătatea emoțională. Și unul din indicatorii reușitei și succesului oricărei activități este echilibrul emoțional.

Ce putem face să gestionăm gândurile negative care ne copleșesc uneori?

Îndrăznesc să fac recomandări („suportul socio-emoțional” este responsabilitatea consilierului și intră în atribuțiile specifice din Fișa postului😉):

  1. Asumați-vă responsabilitatea! Îndepliniți-vă toate cerințele job-ului (din Fișa postului) înainte de a cere privilegii. Respectați regulile. Multe detalii ale muncii pot părea inutile (completarea de formulare, declarații, fișe de prezență, rapoarte etc), dar dacă sunt importante pentru instituția (firma) angajatoare, respectați sarcina de lucru. (Î: Ce trebuie să fac EU în situația de față?)
  2. Priviți în ansamblu! Focusați-vă pe ce este important pentru dumneavoastră în contextul larg al problemei. Dacă priviți cu ochi de vultur la ceea ce fac cei din jur, veți pierde din vedere propriile opțiuni creative de gestionare a situațiilor care apar, veți „scăpa printre degete” abilitatea de a vedea toate posibilitățile și perspectivele problemei. (Î: Ce pot să fac EU în situația de față?)
  3. Acceptați-vă limitele! Cu toții avem (același) timp și energie limitată: 24 de h pe zi, 7 zile pe săptămână, 365 de zile într-un an. Nu puneți presiune inutilă pe orele de muncă (8 ore pe zi este suficient!), nu furați din orele de somn (minim 6 ore de somn pe noapte sunt esențiale pentru a avea un ritm bun pentru muncă), nu săriți peste timpul de relaxare (măcar pentru 2 ore pe zi deconectați-vă de tot ce înseamnă muncă, ascultați muzica preferată, urmăriți un film sau faceți doar acele lucruri care vă bine-dispun fără să faceți prea multe eforturi).
  4. Practicați auto-reflecția! Pentru o percepție acurată asupra sinelui e de dorit să fiți conștienți de propriile trăiri, să vă analizați propriile gânduri, să vă puneți întrebări cu privire la propriul comportament. Făcut cât mai onest și tratat ca experiență de învățare, procesul de auto-reflecție vă poate sprijini să tratați cu discernământ (realist) situațiile dificile prin care treceți. (Î: Ce simt/cred/fac EU în această situație?)
  5. Zâmbiți mai des! Cu greu digerăm rezultatele introspecțiilor psihologice adânci care arată că oamenii care zâmbesc au un parcurs existențial mai frumos colorat. E trist pentru cei triști că oamenii optimiști au mai mult succes, că cei încrezători în sine au parte de reușite. Oamenii care zâmbesc sunt companii mai plăcute, emană entuziasm, amprentează energia din jur cu un magnetism pozitiv.

Așadar, nu suspendați bucuria prezentului în așteptarea revenirii la „normalitatea dinainte” de pandemie. Parcurgem etape tranzitorii între ceea ce a fost și ceea ce urmează să vină, doar că …Universul nu are datoria de a face sens pentru noi. Diferența între cei care își consumă tristețile în stări de eternă așteptare și cei care gustă din plin privilegiul de a trăi este aceeași cu diferența între cei ce vor și cei ce obțin.

Avem cu toții același timp: 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, 4 săptămâni într-o lună…365 zile… Sau nu?! Nu vă rătăciți!

Kindly reminder:

Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina!

Cât de cât!

Comportamente de risc la copii și adolescenți

Zilele astea mi-au atras atenția în social media două articole:
1. „Un adolescent de 16 ani a fost înjunghiat în centrul orașului de un necunoscut” (later edit: a fost identificat ‘necunoscutul’: copil, 14 ani)
2. „Elevii nu sunt obligați să țină camera pornită la orele online!”


1. Comentariile la primul articol blamează violența din social media: „Copiii văd prea multă violență la televizor, jocurile video sunt violente, inflencerii nu sunt modele etc.”
E adevărat că expunerea la violență (TV, social media, jocuri etc) activează cognițiile agresive și stările de excitare care facilitează învățarea comportamentelor agresive și astfel copilului nu i se pare nepotrivit să se „apere” răspunzând cu violență așa cum a văzut la eroul din desene animate, să „atace” așa cum face omulețul din jocul lui video preferat sau să intre mereu în mici conflicte (aparent nevinovate) cu colegii de clasă așa cum fac idolii lor din serialele americane. În copilărie, identificarea cu personajele se face foarte ușor. Copiii se folosesc de personajele negative pentru a-și gestiona fricile; ei sunt în căutarea propriului mod de a căpăta un control asupra lucrurilor din jur și asupra propriei persoane.

De aceea monitorizarea și controlul parental al programelor TV și supravegherea în mediul online sunt absolut obligatorii până la vârsta de 12 ani!!!


Comportamentul se învață, nu este înnăscut! Și responsabilitatea comportamentului copiilor este a părinților, în primul rând!!! Părintele este ghid, părintele sprijină ascensiunea morală a copilului lui. Nu lăsați eroii din jocuri, desene animate și filme să vă înlocuiască, nu pasați responsabilitatea unor personaje fictive! Copilul vostru e real, adevărat și în plină dezvoltare!


2. Comentariile la articolul privind obligativitatea participării elevilor la cursuri cu camera video deschisă sunt în mare parte despre drepturile și libertățile elevilor (nu și despre responsabilitățile lor!) și aparțin părinților.

Și aici tot de responsabilitate parentală vorbim și despre cum părinții au datoria morală să-i încurajeze pe copii să vadă avantajele unei comunicări „față în față” online (chiar și din spatele unui ecran). Dar pentru asta ar trebui ei înșiși (părinții) să înțeleagă și să vadă care sunt beneficiile activității didactice pentru copilul lor și să fie mai puțin preocupați de alte aspecte care țin de…mediul fizic.

Vă asigur că niciun profesor nu este interesat de tabloul de pe peretele din spatele biroului copilului (poate doar dacă sunteți fericiții posesori ai vreunui Dali veritabil😉) și nici de culoarea varului de pe perete. Profesorul are o responsabilitate față de actul învățării (chiar și în online), iar învățarea, dragi părinți, pornește de la elev: de la ce știe elevul, ce curiozități are elevul, ce reacții are elevului (acesta este principiul didactic după care se proiectează orice activitate instructiv-educativă: centrarea pe elev), cât interes se vede în ochii elevului. Iar acestea nu pot fi înțelese dacă cel de acasă are camera video închisă. Monitorizarea și controlul vizual permanent va oferi un feed-back profesorului pentru predare.

Mă întreb ce e mai important pentru părinți: un copil sănătos și echilibrat emoțional, cu abilități de acceptare pentru sine și pentru ceilalți, cu abilități de comunicare și relaționare deschise și autentice, cu capacitatea de a percepe lumea și situațiile ca fiind reale, cu încredere și asumare sau un copil „ascuns”, cu teamă permanentă de eșec și fugă de responsabilități?


În concluzie, echilibrul și sănătatea emoțională vor genera comportamente pozitive. Copiii nu sunt răi și violenți, nu sunt leneși și neimplicați, ei doar își dezvoltă comportamente adaptative „de capul lor”, în absența unei supravegheri și a unui ghidaj moral responsabil.

Nu am alăturat aceste două articole întâmplător, ci pentru că ilustrează foarte bine două comportamente de risc pentru sănătatea emoțională: violența și refuzul.

Kindly reminder:

Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!