Presiunile unei lumi imperfecte

În „lumea” adulților există o preocupare constantă pentru binele copiilor. A fi părinte nu este mereu minunat. Sunt griji, îngrijorări, probleme de tot felul, dar și problematizări (uneori părinții văd probleme și acolo unde nu sunt), întrebări multe și, deopotrivă temeri, frământări, uneori frici multe și furie. Însă doar adulții echilibrați pot procesa rațional grijile și problemele atâta vreme cât au responsabilitate parentală și înțeleg care le sunt atribuțiile din fișa postului de …părinte.

Responsabilitatea parentală este o valoare la care putem lucra prin educație; prin educația adulților (părinților și nu numai!). Sunt profesor. Îmi place ceea ce fac și sunt recunoscătoare că am o meserie care-mi permite tot timpul să învăț ceva nou de la alții (copii, părinți, colegi-profesori) și să-i învăț pe alții din ce sunt eu (copil, părinte, profesor).

Modelarea perfecțiunii și apoi urmărirea ei (idealul educațional) nu aduc cu sine neapărat o dezvoltare sănătoasă. A pune presiune asupra copiilor pentru a nu greși niciodată, a nu renunța niciodată etc este o practică la fel de falsă și ipocrită ca atunci când le promitem un viitor strălucit dacă iau numai note de 10 la școală.

Presiunea de a fi „perfect”, „fără greșeală” sau „mereu disponibil” poate zdruncina atașamentul securizant al copilului. Falsele așteptări și practicile de parentaj (transmise de generațiile crescute în comunism, cu obediență deci), îi forțează pe copii să crească într-o încordare permanentă, încordare care poate zdruncina iremediabil echilibrul emoțional al adultului de mai târziu.

Când vine vorba de educație, de viitor, nu există rețete, căi sigure spre succes, fiecare copil are un parcurs unic; există suișuri și coborâșuri, multe întrebări fără răspuns. Poți, ca adult/părinte/educator responsabil, să găsești multe răspunsuri la întrebări care nu se pun niciodată, dar vin firesc, natural din empatie și dragoste față de copil. Poți să fii rațional și să faci alegeri corecte pentru binele copilului dacă îl înțelegi și îl cunoști bine. În felul acesta îl validezi și îi accepți și vulnerabilitățile, dar și limitele individuale și de vârstă. Pentru că vorbim de copii, ființe umane în formare, care procesează emoțional experiențele pe care le trăiesc. Copiii au nevoie să trăiască emoția, să plângă, să râdă, să fie văzuți și auziți.
Când tu, adult, îi spui copilului să nu plângă („băieții nu plâng”, „fetele sunt urâte când plang” etc) nu îi transmiți decât indisponibilitatea ta emoțională, incapacitatea ta de adult/părinte de a gestiona o situație reală de viață („Nu vreau să te aud”). Tu, adultul (părinte/educator) validezi suferința și nu vezi care sunt nevoile reale ale copilului, cauți doar să te validezi pe tine, ca adult, punând pe umerii copiilor presiunea lumii tale…imperfecte.

Las aici câteva expresii (practici parentale) care invalidează copilul, dar validează suferința acestuia, și nu pot decât să sper că această enumerare aleatorie va fi un semnal pentru cei „în exercițiu” (părinți, educatori) care vor procesa informația rațional, așa cum îi șade bine unui adult.
AȘA NU!
1. Ești urât/ă când plângi!
2. Băieții nu plâng!
3. Până te măriți/însori îți trece!
4. Mi s-a întâmplat și mie și n-am murit din asta.
5. Ce nu te omoară, te face mai puternic.
6. Taci că râde lumea!
7. Mă faci de râs! Lasă plânsul!
8. Cu notele astea ajungi la sapă!
9. Îți scot eu prostiile din cap!
10. Ce ți-e scris în frunte ți-e pus!
11. Ți-e frică și de umbra ta!
12. Îți dau eu motive de plâns!
13. Numai bebelușii plâng!

și lista poate continua. Aș prefera să nu o faceți! Și, chiar dacă mă repet, AȘA DA: Poți să fii rațional și să faci alegeri corecte pentru binele copilului dacă îl cunoști bine, dacă știi și înțelegi care este binele lui de copil, nu al tău! Și bine îi este omului (copil, adult) atunci când e mulțumit. Și e mulțumit când îi sunt îndeplinite nevoile. Și nu cred că nu înțelegeți, dragi educatori și părinți că avem nevoi diferite de… bine.
Să vă fie bine!



Creierul, fericirea și multe urări de An Nou

Ultimele zile din an sunt sunt impregnate de o angoasă existențială amestecată cu un entuziasm amăgitor pentru vremuri mai bune: acum se fac bilanțuri, se contorizează împliniri, eșecuri și realizări, se fac planuri pentru anul ce vine, se caută noi căi spre fericire… Invariabil, 9 din 10 mesaje cu urări de final de an gravitează în jurul conceptului de fericire: „Sărbători fericite!”, „Un Nou An fericit!”, „La mulți ani fericiți!” etc. Aș paria însă că un procent mare de adulți nu înțeleg că fericirea nu are nimic de-a face cu plăcerea și are foarte mult de-a face cu dezvoltarea forțelor personale și a caracterului, cu educația și viața trăită în fiecare clipă, zi după zi.  Fără educație și disciplină calitatea vieții scade dramatic. Și noi, oamenii, avem nevoie de disciplină mai mult decât am crede în vremurile actuale, avem nevoie să respectăm și să prețuim mai mult fiecare moment alături de cei dragi. Suntem furioși, vulnerabili și triști, dar le cerem copiilor să fie calmi, puternici și veseli. Suntem nemulțumiți și revoltați de tot ce ne înconjoară (de șefi, de colegii de serviciu, de vecini), dar le cerem copiilor să se comporte frumos la școală, pe stradă, la locul de joacă etc. Le cerem să mimeze, să se prefacă, să joace un rol de „fericiți”: calmi, buni, respectuoși… Fericirea se învață în familie. Caracterul fiecăruia dintre noi poartă pecetea valorilor cu care creștem în familia de bază. Fericirea are de-a face cu sănătatea creierului, a minții, cu înțelegerea naturii umane. Fericirea are de-a face cu răbdarea, îngăduința, recunoștința, bucuria, liniștea și sprijinul celor din jur. Fericirea este despre oameni împreună. Cu doar 20 de ani în urmă se considera că dezvoltarea creierului este aproape completă până la sfârșitul copilăriei, însă în zilele noastre neuroștiințele au demonstrat că procesul de construcție a creierului uman poate să dureze până la 25 de ani și că mecanismele implicate în procesul gândirii se conturează și sunt într-o dinamică continuă pe tot parcursul vieții. Dezvoltarea sănătoasă a creierului este premisa unei vieți de calitate. Creierul nostru este responsabil cu o listă cu o listă generoasă de abilități de gândire, emoționale și relaționale care ne permit să ducem o viață echilibrată, să avem relații sănătoase și să trăim în armonie cu noi înșine și cu cei din jur. Capacitatea de decizie și planificare, reglarea emoțională și fizică, introspecția, flexibilitatea și adaptarea, empatia și moralitatea sunt calități pe care este esențial să le cultivăm copiilor noștri, dar toate acestea necesită un creier superior bine dezvoltat, adică adulți educați. Creierul superior, complet nedezvoltat la naștere, este responsabil de gândirea complexă și sofisticată și evoluează pe toată perioada copilăriei. Părinții care cresc cu adevărat copii fericiți sunt cei care sunt ei înșiși fericiți, mulțumiți, recunoscători și care au respect față de semenii lor, care văd binele dincolo de zidurile prea înalte ridicate din orgolii și aroganță… De aceea îmi permit acum, în prag de An Nou, o reamintire: fericirea se învață în familie, nu se primește prin mesaj la sărbători, nu se transmite în scris și nici prin viu grai („Fii fericit!”), fericirea e un comportament învățat. Și, ca orice deprindere, necesită exersare până la asimilare. Așa că eu vă urez doar atât: exersați zi de zi iubirea, înțelegerea, răbdarea, îngăduința, dăruirea, cumpătarea, recunoștința, liniștea și bucuria cu oamenii de lângă voi, cu cei de aproape! Și să aveți cer senin oriunde vă aflați!

Mândria de a fi român între ceea ce suntem și ceea ce credem că suntem

Mândria de a fi român este întreținută de o relație ambiguă cu propria imagine și este foarte diferită de realitatea celorlalți. Mândria de a fi român este încrederea în sine extremă a cetățeanului care respinge tot ce nu e românesc, autentic sau ce nu îi aparține, încredere care îl îndreptățește să creadă despre sine însuși („român adevărat”) că este mai bun, mai deștept, mai grozav decât alți cetățeni.

Românul „mândru” știe sigur, dar nu poate să dovedească prin faptele lui, că se trage dintr-un neam de oameni frumoși, viteji, neînfricați și harnici. Că suntem viteji și neînfricați vedem zilnic la știrile de la ora 5. În trafic, pe stradă, la supermarket, la piață, la școală, la spital, acasă sau la locul de muncă, oriunde în țărișoara asta, la oraș sau la sat, găsim câte un român adevărat, viteaz și neînfricat, care își face dreptate singur, își bate și umilește copiii, își înjură șeful, cară pumni și injurii personalului medical din spitale sau profesorului, fără frică de lege sau responsabilitate morală, dar cu mândrie, că „așa face un român adevărat”. Că suntem harnici nu încape îndoială: suntem țara care exportă masiv forță de muncă în vest, culegătorii de căpșuni și sparanghel, menajerele și bonele, fotomodelele și alte categorii de succes dovedind hărnicia românească peste hotare.

Psihologia poporului român, între cine suntem și cine credem că suntem, este vizibilă observând aspecte psiho-comportamentale surprinse într-o zi obișnuită de noiembrie, 30 (zi liberă la români): ora 9 a.m.: lene, pustiu; ora 10 a.m.: se aglomerează supermarketurile, gospodine grăbite pe tocuri înalte, coafate ca la nunta de la țară, rujate puternic și arțăgoase prin atitudine, se îmbulzesc spre galantarele cu mici și cârnați; ora 12 a.m.: 3 minori trag dintr-o țigară la colțul unui bloc înainte de a intra la sala de jocuri (de noroc, nu didactice). Azi nu merg la școală. Nici mâine. Mândri că sunt români! Nu pot să-i privesc; unul dintre ei mi-a fost elev, tatăl lui a refuzat categoric consilierea pentru că el știe mai bine cum să își educe copilul (român adevărat!). Ridic privirea. Mă lovește o imagine tristă: blocuri gri, balcoane strâmbe, asimetrice, vechi și noi, tencuială căzută, perne, oale pe pervaz și…steaguri. Câteva balcoane cu steaguri…deh, „mândri că suntem români!”

Plec spre casă cu imaginea asta a balcoanelor de bloc comunist întipărită în mintea mea. Mă gândesc că balconul închis ar trebui înscris ca marcă înregistrată a românilor. Balconul închis este elementul care desăvârșește habitatul social pentru cetățeanul de la bloc. Cu termopan, lemn sau cadru de metal, balconul închis arată lumii natura relației pe care românul alege să o aibă cu exteriorul. Aceștia mai degrabă intră decât ies pe balcon… Nici românul de la casă nu e mai prejos: oamenii frumoși, deschiși și ospitalieri se cunosc după înălțimea și transparența gardului. În același registru de reflecție (dacă tot suntem aici😁) îmi vin în minte bara de bătut covoare, oala cu mâncare scoasă pe pervaz „la răcit”, pernele și plapuma scoase pe balcon „la aerisit”. Toate sunt elemente esențiale pentru relația românului cu igiena și curățenia. N-ai scos perna pe geam, nu ești veritabilă gospodină (româncă).

Relația românului cu covrigul transcende însă simplul raport pe care un om îl poate avea cu un aliment. Covrigul e important, necesar și prezent la fiecare colț de stradă. Varietatea ofertelor (cu mozzarella, cu crenvurști, cu nutella) trădează totuși dorința ascunsă a românului de globalizare. Românul autentic preferă totuși covrigul cu semințe. Tot în categoria „relație specială” cu alimentele se regăsesc micii și fasolea cu ciolan: 3 mici pe un (deja clasic) platouaș de carton, o chiflă albă și muștar sau o fasole bună cu ciolan se află pe „to do list”-ul oricărui mândru român de Ziua Națională.

Sertarul cu pungi, grătarul la marginea drumului, statu-n poartă, mâncatul semințelor…toate fac parte din cultura noastră, toate ne definesc ca mândri români.

Da, și eu sunt româncă pentru că țara mea e România, pentru că m-am născut aici, pentru că aici s-au născut părinții mei, bunicii și străbunicii mei. Am moștenit valori, credințe, tradiții și obiceiuri. Pe unele le-am adoptat firesc, cu bucurie sau ca „obligații”, pe altele le-am negat vehement, cu furie și revoltă. Încă nu m-am decis dacă sunt mândră, dar sunt româncă, așa-mi scrie în buletin. Așa că zic și eu: „La mulți ani, România!”, caut un film bun polonez pentru seara asta, dar aștept cu nerăbdare colindele românești din seara de Crăciun.

Profesorul NOU_agent al schimbării

Un studiu făcut în SUA în 2021 prezicea că pierderile de învățare pentru elevi din cauza pandemiei (școlii online) vor fi între 5 și 9 luni, în medie. Același studiu propunea și strategii de învățare accelerată (în timpul vacanțelor) și pregătire/meditații suplimentare zilnice la școală. Cine se oferă să implementeze aceste strategii? Câți dintre profesori au disponibilitate și curaj pentru astfel de schimbări? Suntem mulți, vă asigur. Suntem mulți cei care ne dorim cu adevărat să facem școala din nou atractivă. Câți dintre elevi (și părinți) cred în aceste strategii și au deschidere către școală și ofertele școlii? ….Exact! Știu ce ziceți!😁

Sunt de asemenea studii care au prezis scăderea autorității profesorului și a încrederii în școală, care explică (cu dovezi) care sunt factorii care au concurat la situația actuală de depreciere, minimizare sau chiar ignorare a rolului profesorului în dezvoltarea și evoluția societății.

Revenind la profesorul de azi, important agent al schimbării, îndrăznesc să fac o succintă analiză (fără pretenții academice) care, cu siguranță, îmi va aduce antipatii din partea unor colegi cu experiență, poziționați pe soclul celor emeriți, care dau ora exactă în școală, au pus coada la prună, au gură mare și ego pe măsură.

Cum arată școala de azi? Care este contextul actual de analiză? Odată cu reîntoarcerea la școală, tot mai mulți dintre noi (profesorii) ne-am confruntat cu o nouă criză: elevi mai puțin receptivi și mai puțin implicați în activitățile față în față, dar mai activi și mai deschiși către alte surse de cunoaștere (din mediul online). Cum s-a ajuns aici e lesne de înțeles: pe perioada pandemiei și odată cu explozia tehnologiei digitale, elevii au înțeles că informația le este accesibilă și pe alte căi, că știința și cunoașterea nu încep și se termină la școală, că informația le oferă calea spre evoluție, că au nevoie să descopere, să știe, să cunoască pentru a fi mai buni. În acest context (și puternic încurajați de oportuniști „specialiști” în dezvoltare personală și părinți) și-au luat propria formare în mâini, zicându-și cu determinare în fiecare dimineață motivaționale de genul: „Pot singur! N-am nevoie de profesor!” Această ambiție nu este decât o iluzie și este rezultatul unor puternice campanii de marketing care promovează alte valori decât valorile școlii. Nu voi intra în detalii. Spun doar atât: cea mai mare traumă a românilor este lipsa de educație!

Bineînțeles, am exagerat puțin, dar doar cu scopul de a vă trezi interesul și de a înțelege care este rolul profesorului și ce calități trebuie să aibă profesorul de azi? Profesorul este cel care conduce învățarea, care ghidează, dirijează, susține învățarea elevului. Profesorul formează, modelează…

Dar, din păcate, atunci când starea continuă de confuzie din sistemul de învățământ devine apăsătoare, iar tu, ca profesor, îi faci cât de cât față, dar cei din jurul tău (elevi, părinți, societatea civilă) nu (prea), apar neîncrederea, furia, revolta și, ca o consecință derivată, dezinteresul și îndepărtarea de școală și de valorile educației.

Ce face un profesor bun? Ce soluții sunt? Ajută (și aici vorbesc din experiență🤗) să îți păstrezi tu calmul și să faci eforturi să stabilești un climat de încredere cu elevii tăi. Ajută să ai tu încredere în ei, dacă ei nu mai au încredere în tine. Profesorul nou, agent al schimbării, înțelege prin ce trec elevii, cum s-a schimbat viața lor, care este „realitatea” lor, valorizează acele preocupări ale elevilor pe care înainte le sancționa, găsește o modalitate autentică și utilă de a stimula abilitățile și inteligența elevilor.

Profesorul nou, agent al schimbării, înțelege că relația cu elevii este despre cooperare, descoperire și creștere împreună, despre înțelegerea modului în care greșelile te ajută să înveți, despre cum să folosești stângăciile ca motivație și cât de importante sunt perseverența, dar și îngăduința.

Felul în care profesorul se raportează la schimbările („realitatea”) elevului, modul în care profesorul înțelege și apreciază (interpretează) acele schimbări, altfel spus mentalitatea profesorului, fac diferența acum între profesorul eficient, respectat, apreciat și iubit de elevi și profesorul…mai puțin eficient.

Cum recunoști profesorul nou, agent al schimbării? Scanezi pe trei dimensiuni: cognitiv, emoțional și social (relațional). Dacă bifezi: claritatea gândirii, flexibilitate, creativitate, asertivitate, crearea unui mediu de învățare atractiv, obiective clare (proiectare didactică autentică și utilă), toleranță și comunicare, respect, empatie, entuziasm, răbdare și simțul umorului ai toate șansele să te califici în cursa pentru titlul „Profesorul bun_agent al schimbării”. Dacă, pe lângă cele înșirate mai sus, deții și o imensă dragoste de oameni, ești deja câștigător!

Happy Teacher’s Day! (since 1994, UNESCO)

Parenting update. Necesar și obligatoriu

Odată cu începerea școlii, reîncep dezbaterile dintre părinți pe grupurile de whatsapp. Nevoia de a comunica clar și succint este mai urgentă ca niciodată și apar adesea întrebări legate de activitatea școlară și evoluția la învățătură, dar și de disconfortul emoțional resimțit de copii la presiunea adulților. Și apar mulți părinți nemulțumiți, revoltați și atotștiutori…Și profesori, deopotrivă!

În sfera educației, iraționalul domnește încă. Când e vorba de propriul copil, ies la iveală emoții refulate, uneori, de mai multe generații. Reacțiile părinților nu pot fi neutre. Fiecare părinte poartă cu sine convingeri și repere proprii. Comportamentele parentale sunt, bineînțeles,  modelate și de trendurile secolului XXI și de recomandările educatorilor și psihologilor în vogă. Acum părinții au devenit experți în pedagogie, teoria instruirii, didactică și, mai ales, experți în evaluarea performanțelor academice ale propriilor copii. (Unii chiar și în evaluarea copiilor altor părinți: „Maria ta a răspuns mai bine decât Maria mea!”)

Explozia informațională din social-media are un impact puternic asupra relațiilor (părinți-copii, părinți-educatori, părinți-părinți) și contribuie semnificativ la înțelegerea responsabilității parentale.

Prezentul copiilor noștri începe cu trecutul nostru. La prima vedere, s-ar părea că părinții moderni au înțeles că metodele „clasice” de educare, de soiul pedepselor, recompenselor sau corecției fizice, nu doar că sunt nocive pentru copil, ci îl pot conduce către eșec sau inadaptare atunci când va fi adult. Și totuși, părinții încă își mai cresc copiii după credințe de genul: „Băieții nu plâng!”, Fetițele nu sunt frumoase când sunt triste!” sau „Rupem foaia, să te înveți minte!”, „Trebuie să scrii frumos, altfel se supără Doamna!”, „Știu eu mai bine ce îți trebuie ție!”

Și mesajele pline de intenții bune ale părinților (adulților, în general) au un ecou foarte puternic asupra copilului. De exemplu, dacă adultul (părinte sau educator) spune: „Hei, leneșo! Îți ia o oră să scrii trei rânduri” sau „Iar a luat inteligenta 3 la matematică” sau „Cine te crezi, Regina Angliei?”, aceste mesaje pot produce răni emoționale și conflicte ce pot transforma copilul.  De câte ori n-ați auzit și profesori încercând să-și „motiveze” elevii pentru învățare cu expresii de genul: „Dacă nu înveți, vei ajunge cioban la oi!”, „Ești zero barat! Nu o să se aleagă nimic de tine!” 

E șocant?! Nu, nu am inventat eu astea acum. Chiar se spun lucrurile astea copiilor. Încă se spun…Încă trăim într-o societate unde lupta pentru putere primează, unde afirmarea autorității se face prin obediență și umilire, prin ordine și porunci, prin sarcini școlare date haotic și fără a ține cont de particularitățile individuale de dezvoltare ale elevilor. (Le dăm elevilor cât mai multe sarcini de muncă independentă  (teme)… și din manual, și din fișe, și din auxiliare. Așa, ca să fie! Să se vadă că Doamna muncește! Facem, în continuare, clasamente: cei mai buni, cei mai slabi).

În realitate, acestea nu sunt metode de educație.  Aceste devalorizări sunt niște palme emoționale care-l rănesc pe copilul care le primește, adultul care le proferează, dar și relația dintre ei. Insultarea, devalorizarea, judecarea nu sunt metode educative. Să judeci pe cineva înseamnă să preiei puterea asupra celuilalt pentru a nu privi spre tine însuți. Adulții trebuie să facă distincția clară între constatare și interpretare. Da, ca profesor, pot aprecia nivelul de cunoștințe al elevului ca fiind foarte scăzut, notele care sunt sub medie_asta e o realitate obiectivă. Dar când un profesor spune: „Ești zero barat!”, asta este o interpretare generalizantă, o definire a elevului, nu a notelor. Interpretarea este subiectivă, este în funcție de perspectiva proprie, din punctul propriu de vedere, nu de realitatea obiectivă. Educatorii și părinții nu au voie, totuși,  să uite de tendința naturală a copilului de a se conforma la ceea ce îi spunem despre el (efectul Pygmalion_realizarea automată a predicțiilor, Studiu Rosenthal, R.A &Jacobson, L., 1996). Noi îl considerăm pe copil slab („ești zero barat”), iar el se instalează într-o dinamică de eșec: „sunt slab, deci n-are rost să încerc problema, oricum n-o să reușesc…” (sau „Ești un copil obraznic!”…”Sunt rău, nu voi încerca să fac lucrurile altfel”).  Copilul se conformează acestor definiții prin acțiunile și comportamentele sale și seamănă din ce în ce mai mult cu imaginea pe care și-o face adultul despre el și astfel îi confirmă ideea.

Adulții uită un lucru important: copiii fac tot ce pot. Dacă nu reușesc să răspundă așteptărilor noastre este pentru că le cerem prea mult (le cerem lucruri care nu sunt sub controlul lor) sau avem așteptări nerealiste. Poate ar trebui să fim mai atenți la nevoile reale ale copiilor. În principiu, sunt nevoile umane de bază: afecțiune, conectare, înțelegere, acceptare. Necondiționate.  Dacă există o criză de autoritate („Nu mă mai înțeleg deloc cu copilul meu”, spun părinții, „Am o experiență de peste 30 de ani la catedră, dar așa generație ca asta n-am avut”, spun profesorii), este vorba mai mult de lipsa noastră, ca adulți, de control interior și de conștiință de sine decât de un deficit al autoritarismului.

Adulții, cu cât sunt mai autoritari, cu atât sunt mai puțin siguri pe ei. Adulții de azi sunt generațiile crescute în frică, sunt copiii care au fost învățați că vinovăția și rușinea sunt virtuți, că e în regulă să te simți vinovat (așa devii responsabil și corect), că e ok să ascunzi ce simți, să te rușinezi de trăirile tale (așa eviți greșeli). Acum știm că rușinea și vinovăția sunt emoții distructive, că frica destabilizează și blochează raționalul și ar fi bine să nu uităm asta atunci când vorbim cu copiii.

Copiii noștri vorbesc despre noi, părinții. Elevii noștri vorbesc despre noi, profesorii. Tot ceea ce fac copiii noștri, tot ceea ce sunt ei, noi, adulții, am sădit în ei. Ar fi bine să nu uităm asta și să încercăm să nu fim aspri cu ei pentru că, în realitate, suntem aspri cu noi. O vorbă înțeleaptă dintr-un joc al copiilor zice așa: „Cine spune ăla e!”. Amintiți-vă asta data viitoare când îi spuneți copilului că e obraznic, rău, puturos…. Vorba asta e ca o metaforă revelatoare, ca o cheie de autocunoaștere și optimizare personală.  Să fim adulți mai buni ca să avem copii mai buni!

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

„Cine spune ăla este…”

Mai mult decât profesori…

Auzim adesea afirmații despre elevi, despre atitudinile lor, despre motivația lor pentru învățare: „Elevii de azi nu mai vor să învețe carte…”, „Elevii nu mai sunt interesați de ce le oferă școala…”, „Elevii nu participă activ la lecție, nu se implică în activitățile școlare”, ba chiar situații mai grave, „sfidează profesorii și școala.” Din păcate, unele dintre aceste afirmații le auzim cel mai des chiar din gura unor dascăli care uită un amănunt important: profesorul este principalul agent al actului didactic.

Uneori, ca profesori, căutăm sau chiar inventăm moduri prin care explicăm de ce nu pot învăța elevii: din cauza deficiențelor sau a lipsurilor, a faptului că nu au sprijinul părinților, din cauza ….sistemului😁 etc. E adevărat că susținerea și încurajarea din partea familiei (atât emoțională, cât și materială) sunt factori importanți în dezvoltare, după cum, la fel de importante sunt condițiile de mediu școlar sau social (școală din mediu urban sau rural, oraș mic sau capitală, România sau Elveția…), dar cred că la baza acestor afirmații („elevii nu sunt interesați să învețe”) stau convingeri eronate ale profesorilor care pierd din vedere faptul că ei sunt responsabili pentru schimbare, pentru transformare….pentru că a educa înseamnă a crește, a forma prin educație și pentru că rolul educatorului este de a influența în mod sistematic (și în cadru organizat!) formarea și dezvoltarea copiilor; a dirija dezvoltarea, a deprinde, a obișnui, a crește, a ajuta intră în sarcina profesorului. Astfel, indiferent de condițiile de mediu și intelectuale ale fiecărui elev, profesorul trebuie să aibă convingerea că el poate ajuta, profesorul trebuie să aibă încredere în puterea sa de a influența parcursul școlar și de dezvoltare al unui elev.

Convingerea eronată a profesorului că el nu poate schimba nimic îi face pe elevi candidați la insucces și chiar eșec școlar. Dacă profesorul nu are încredere în propriile competențe, dacă nu încurajează, nu luptă pentru schimbare, dacă profesorul este el însuși rezistent la schimbare, progresul educațional va întârzia să apară.

Învățarea este, în egală măsură, a profesorului. Profesorul inițiază învățarea, o dirijează, o asistă pe parcursul unei activități instructiv-educative. Sintagma (deja clișeu) „profesorul e dirijorul clasei” are nevoie de un upgrade. Profesorul e mai mult decât dirijor în școala secolului XXI, profesorul trece la nivelul următor, adaptat vremurilor, devine un DJ, iar comenzile la butoane sunt mai mult decât niște indicații și instrucțiuni. Profesorul trebuie să știe exact ce buton (nivel) să activeze: cognitiv, afectiv sau social în funcție de „beat” (ritmul propriu) și de particularitățile fiecărui elev și a fiecărei experiențe de învățare.

Esențial pentru profesori este să fie conștienți de diferitele faze ale învățării și de nivelul la care se găsește fiecare dintre elevii săi în propria învățare. Oferirea de indicații pentru un nivel greșit reprezintă o eroare. Soluția este de a oferi o indicație cu puțin peste nivelul actual al elevului și a ținti spre trecerea la „+1” a acestui nivel. Asta înseamnă progres educațional, iar progresul ar trebui să fie preocuparea prioritară a profesorului și nu excelența. Un profesor care pune etichete („elevii nu vor să învețe”) nu oferă decât un detaliu de competență profesională și de calitate umană nedemne de profesia didactică. Și detaliile astea își pun amprenta asupra dezvoltării copiilor și a evoluției întregii societăți. Nu ne-ar strica puțină modestie, moderație și disciplină. Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!

Tu ce fel de profesor ești?


Auzim deseori, în anumite contexte, expresii de genul „acesta este un profesor foarte bun”, „are har pentru ceea face” etc. Dar ce inseamna sa fii un dascăl bun ? Nimeni nu se naște profesor, poate deține anumite înclinații, dar, de cele mai multe ori, aceasta profesie se învață. Cel care dorește să devină profesor învață cum să comunice, cum să se raporteze la cei aflați în fața sa, cum să îi înțeleagă. Vorbim despre ceea ce specialiștii numesc abilități si aptitudini pedagogice. 


Lucrul principal pe care l-am observat de când lucrez, sub o formă sau alta, cu oamenii, e acela că cei deznădăjduiți, dezamăgiți sau triști, care riscă un colaps emoțional sau care, pur și simplu, se află într-un moment “mai prost” au, în primul rând nevoia de a fi ascultați. Și profesorii au momentele lor. Și experiențele lor. Și trăirile lor. Și, uneori, poate e bine doar să îi ascultăm. Nu să îi înțelegem, nu să îi sfătuim, nu să îi corectăm, ci doar să îi ascultăm. Consilierea, fie ea psihologică sau de amiciție, vine doar ca bonus și doar la cerere, însă simplul fapt de a fi ascultați pare să le dea un soi de speranță și putere.
Nu doar că-și aud ei gândurile spuse cu voce tare și le înțeleg mai bine, ci le dă și sentimentul de acceptare și un soi de optimism – că acum, după ce-au scos afară ceea ce-i îngreuna, poate-a venit timpul pentru altceva: poate o soluție, poate liniște, poate ceva mai bun. Ce apare după eliberarea gândurilor în afară și ascultarea lor variază – însă ce e sigur e că îi ajută extrem de mult.

E important să nu uităm că nu toți oamenii își vorbesc interiorul cu ușurință – unii au nevoie de încurajare mai mult decât alții.
Frica, rușinea sau simpla tipologie de personalitate introvertă intervin. Alții vorbesc mult, cu furie, cu frustrare și cu strigăte de ajutor amestecate.

Ascultați-i mai mult pe ceilalți, mai ales când sesizați că e nevoie. Și chiar dacă inițial simțiți o închidere din partea persoanei sau simțiți furie și frustrare, să fiți încurajatori și răbdatori. Ajută!

Echilibrul ține de motivație și de disciplină. Când motivația scade, păstrați disciplina. Și păstrați tăcerea. Motivația se bazează pe emoții, în timp ce disciplina se creează în baza obiceiurilor. Tocmai de aceea motivația este temporară, vine și pleacă. Iar acesta este un lucru perfect normal. De aceea, în unele cazuri e bine să ne bazăm pe disciplină pentru a continua și pentru a fi consecvenți cu noi înșine. Ambele aspecte sunt importante, dar a funcționa doar în baza emoțiilor poate fi în defavoarea noastră pe termen lung.

Tu vrei să fii doar motivat sau și disciplinat?


Kindly reminder:

Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Oglindă, oglinjoară…

Nu-i așa că admirați persoanele sigure pe ele, determinate, tenace care nu renunță ușor, care sunt perseverente și au (aproape) întotdeauna succes?

Un studiu* foarte interesant** demolează niște mituri. Am făcut un rezumat în limbaj comun pentru că mi s-a părut bun de împărtășit.

Se pare că acele aspecte dominant pozitive ale comportamentului uman, pe care le admirăm cu toții la oamenii de succes, determină o sănătate mintală iluzorie. Cu alte cuvinte, pe cât de sigur ești la exterior, pe atât de fragil devii pe interior. Las aici spre aprofundare doar trei dintre acele „calități” râvnite de toți, care pot oricând „întoarce armele”.

1. Competitivitatea crescută (este, de fapt, generată de frustrarea persoanei că nu obține lucrurile pe care consideră că le merită)…

2. Motivația puternică pentru muncă (implicare în muncă chiar în detrimentul vieții sociale) este întotdeauna extrinsecă. Munca apare ca element de afirmare socială și este marcată de frica de insucces, de invalidare socială.

3. Competența înaltă de comunicare& capacitatea de convingere/persuasiune. „Are întotdeauna cuvintele la el” se traduce, uneori, prin încălcarea de reguli etice și sociale. Indisciplina conduce la acte antisociale.

Prin urmare, ca o recomandare personală, dacă îmi permiteți (kindly remember): uneori e ok să lăsați garda jos, să faceți un pas în spate și un mic exercițiu în oglindă: “Mirror-mirror on the wall who’s the fairest of them all?” …și fiți fair cu voi înșivă!

*studiu, studii = (subst. neutru) muncă intelectuală susținută depusă în vederea însușirii de cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu; cercetare a unei probleme, a unui fenomen etc. (dexonline.ro)

**Profilul psihologic al românilor într-o abordare cognitiv-comportamentală (vezi Beck, 1979; David et al., 2010, Ellis, 1994)

Slăbiciunea ascunsă din „Sunt puternic(ă), pot singur(ă)”

Lumea modernă derapează ușor din ambiții paranoice de independență. Reușita și succesul se măsoară în zilele noastre prin gradul de îndepărtare de oameni, de înstrăinare. „Pot singur. Nu am nevoie de nimeni…” își spun adesea cei care trăiesc iluzia unei vieți împlinite. E drept că nu evoluăm din validări și confirmări din afară, ci din îndoială și din întrebările pe care ni le punem singuri, însă, ca oameni (ființe care simt și au emoții) ne unesc lucruri mult mai frumoase și mai profunde decât competiția și succesul. În aceeași măsură ne despart răspunsurile egoiste și orgolioase de genul „pot singur”.

Trăim într-o societate misogină. Am crescut cu prejudecăți care adesea pornesc cu imperativul „Trebuie„. (Trebuie să fii cel mai…, Trebuie să dovedești…, Trebuie să te căsătorești, Trebuie să faci un copil etc) Ne facem scenarii de viață cărând povara lui „Trebuie” și ne trezim doar atunci când suntem nemulțumiți mereu, obosiți și furioși din orice. Și nu realizăm că ne îndepărtăm de oameni. „Pot singur. Nu am nevoie de nimeni.” Ambițiile paranoice ne schilodesc însă echilibrul. Devenim reci, retrași, uneori triști, uneori furioși, ne pierdem încrederea în oameni și, în cele din urmă, ne pierdem încrederea în bine și avem sentimente confuze.

Vestea bună e că sentimentele nu sunt fapte obiective. Pot fi schimbate dacă ne schimbăm modul de a gândi, dar pentru asta e nevoie de maturitate, înțelegere, timp, acceptare, bunătate, răbdare și îngăduință față de ceilalți. Pentru asta e nevoie să renunțăm la „Pot singur. Nu am nevoie de nimeni.” Lucrurile importante pot fi copleșitoare și, uneori, chiar înfricoșătoare, pentru că ne punem o mie de întrebări, dar nu acceptăm niciodată decât un singur răspuns: „Pot singur. Nu am nevoie de nimeni.”

O viață echilibrată presupune o minte în echilibru. Și pentru asta e nevoie de mai mult decât de „pot singur” deoarece în mecanismul procesului dezvoltării (implicit și al dezvoltării personale) este esențială starea de echilibru între obiectul (sau personalitatea) în dezvoltare și mediul ambiant. Teoria echilibrului așa zice, nu am inventat-o eu😜. Ambițiile de genul „Pot singur. Nu am nevoie de nimeni” nu fac decât să creeze iluzia unei reușite, a unei vieți împlinite și generează, în fapt, un echilibru instabil (stare care nu se mai restabilește după ce a fost perturbată).

Echilibrul nu-l atingi singur pentru că este o proporție, un raport între două lucruri opuse, o stare de armonie care rezultă din doi.

Kind reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, păstrați disciplina. Cât de cât.

Spune-mi ce îți dorești ca să îți spun cine ești

În fiecare moment există nenumărate acțiuni la care oamenii se așteaptă din partea celorlalți și a lor înșiși („Îmi doresc să…”). Unele dintre aceste acțiuni sunt clare, prevăzute atent, altele sunt adesea nerostite și ne pun în dificultate. În urma unor astfel de așteptări ne regăsim uneori dezamăgiți, frustrați, revoltați că lucrurile nu au ieșit așa cum am planificat, doar că pierdem din vedere un fapt dovedit: oamenii acționează în baza unor convingeri subiective pe care ei le consideră valide („Realitatea mea e adevărul!😁).

De cele mai multe ori convingerile oamenilor au la bază erori de gândire, erori pe care oamenii nu le conștientizează și ajung astfel la dezechilibre pe axa așteptări vs realitate.

Las aici (spre reamintire) 7 dintre cele mai comune erori de gândire care garantează frustrare și dezechilibru emoțional:

1. Gândirea alb-negru – plasarea situațiilor sau persoanelor în două categorii opuse; nu există nuanțe, lucrurile sunt bune sau rele, corecte sau greșite. De exemplu: „Nu mi-a răspuns, deci nu mă iubește!”

2. Personalizarea – tendința de a prelua responsabilitatea pentru diverse situații, de a lua lucrurile personal, fără a ține cont de alți factori. „Nu mi-a răspuns, deci am făcut ceva greșit!”

3. Citirea gândurilor – credința că știi ce gândește celălalt. „Ei sigur râd de mine!”

4. TREBUIE – idei fixe legate de modul cum ar trebui să se întâmple lucrurile. „Ea trebuie să mă asculte mereu „

5. Catastrofizarea – exagerarea importanței unor aspecte negative. „Am greșit și acum sigur se va supăra și mă va concedia.”

6. Ignorarea aspectelor pozitive – devalorizare personală. „Sigur mi-a spus asta doar ca să mă simt mai bine.”

7. Suprageneralizarea – formularea unei concluzii generale bazate pe un eveniment izolat. „Dacă a făcut asta, sigur va face și altele.”

…și lista poate continua cu „gânduri” care copleșesc, apasă, schilodesc starea de bine a unei persoane.

Ce au în comun aceste erori de gândire? Critica. Ce le lipsește acestor gânduri? Măsura propriei judecăți. Ne raportăm la alții fără să ne întoarcem către noi. Pentru că oamenii „știu” întotdeauna, vin cu soluții (deși nu le-a cerut nimeni să facă asta), găsesc vinovați, minimizează sau ridiculizează prin sarcasm și ironii, se plâng și sunt nemulțumiți. Pentru cei mai mulți unicul reper în educație a fost relația parentală bazată pe critică și dominare. Pentru alții a fost doar lipsă de respect și devalorizare.

Ce e de făcut? O atitudine non-critică, autentic empatică, nu lasă loc luptelor pentru putere între oameni, supărărilor, invidiilor, orgoliilor și dezechilibrelor. Dar pentru asta e nevoie de educație, de grijă, atenție, afecțiune, curaj și asumare, de disciplină. Și de așteptări realiste.

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!