Categorie: Fără categorie

Auzim adesea afirmații despre elevi, despre atitudinile lor, despre motivația lor pentru învățare: „Elevii de azi nu mai vor să învețe carte…”, „Elevii nu mai sunt interesați de ce le oferă școala…”, „Elevii nu participă activ la lecție, nu se implică în activitățile școlare”, ba chiar situații mai grave, „sfidează profesorii și școala.” Din păcate, unele dintre aceste afirmații le auzim cel mai des chiar din gura unor dascăli care uită un amănunt important: profesorul este principalul agent al actului didactic.

Uneori, ca profesori, căutăm sau chiar inventăm moduri prin care explicăm de ce nu pot învăța elevii: din cauza deficiențelor sau a lipsurilor, a faptului că nu au sprijinul părinților, din cauza ….sistemului😁 etc. E adevărat că susținerea și încurajarea din partea familiei (atât emoțională, cât și materială) sunt factori importanți în dezvoltare, după cum, la fel de importante sunt condițiile de mediu școlar sau social (școală din mediu urban sau rural, oraș mic sau capitală, România sau Elveția…), dar cred că la baza acestor afirmații („elevii nu sunt interesați să învețe”) stau convingeri eronate ale profesorilor care pierd din vedere faptul că ei sunt responsabili pentru schimbare, pentru transformare….pentru că a educa înseamnă a crește, a forma prin educație și pentru că rolul educatorului este de a influența în mod sistematic (și în cadru organizat!) formarea și dezvoltarea copiilor; a dirija dezvoltarea, a deprinde, a obișnui, a crește, a ajuta intră în sarcina profesorului. Astfel, indiferent de condițiile de mediu și intelectuale ale fiecărui elev, profesorul trebuie să aibă convingerea că el poate ajuta, profesorul trebuie să aibă încredere în puterea sa de a influența parcursul școlar și de dezvoltare al unui elev.

Convingerea eronată a profesorului că el nu poate schimba nimic îi face pe elevi candidați la insucces și chiar eșec școlar. Dacă profesorul nu are încredere în propriile competențe, dacă nu încurajează, nu luptă pentru schimbare, dacă profesorul este el însuși rezistent la schimbare, progresul educațional va întârzia să apară.

Învățarea este, în egală măsură, a profesorului. Profesorul inițiază învățarea, o dirijează, o asistă pe parcursul unei activități instructiv-educative. Sintagma (deja clișeu) „profesorul e dirijorul clasei” are nevoie de un upgrade. Profesorul e mai mult decât dirijor în școala secolului XXI, profesorul trece la nivelul următor, adaptat vremurilor, devine un DJ, iar comenzile la butoane sunt mai mult decât niște indicații și instrucțiuni. Profesorul trebuie să știe exact ce buton (nivel) să activeze: cognitiv, afectiv sau social în funcție de „beat” (ritmul propriu) și de particularitățile fiecărui elev și a fiecărei experiențe de învățare.

Esențial pentru profesori este să fie conștienți de diferitele faze ale învățării și de nivelul la care se găsește fiecare dintre elevii săi în propria învățare. Oferirea de indicații pentru un nivel greșit reprezintă o eroare. Soluția este de a oferi o indicație cu puțin peste nivelul actual al elevului și a ținti spre trecerea la „+1” a acestui nivel. Asta înseamnă progres educațional, iar progresul ar trebui să fie preocuparea prioritară a profesorului și nu excelența. Un profesor care pune etichete („elevii nu vor să învețe”) nu oferă decât un detaliu de competență profesională și de calitate umană nedemne de profesia didactică. Și detaliile astea își pun amprenta asupra dezvoltării copiilor și a evoluției întregii societăți. Nu ne-ar strica puțină modestie, moderație și disciplină. Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!

Nu-i așa că admirați persoanele sigure pe ele, determinate, tenace care nu renunță ușor, care sunt perseverente și au (aproape) întotdeauna succes?

Un studiu* foarte interesant** demolează niște mituri. Am făcut un rezumat în limbaj comun pentru că mi s-a părut bun de împărtășit.

Se pare că acele aspecte dominant pozitive ale comportamentului uman, pe care le admirăm cu toții la oamenii de succes, determină o sănătate mintală iluzorie. Cu alte cuvinte, pe cât de sigur ești la exterior, pe atât de fragil devii pe interior. Las aici spre aprofundare doar trei dintre acele „calități” râvnite de toți, care pot oricând „întoarce armele”.

1. Competitivitatea crescută (este, de fapt, generată de frustrarea persoanei că nu obține lucrurile pe care consideră că le merită)…

2. Motivația puternică pentru muncă (implicare în muncă chiar în detrimentul vieții sociale) este întotdeauna extrinsecă. Munca apare ca element de afirmare socială și este marcată de frica de insucces, de invalidare socială.

3. Competența înaltă de comunicare& capacitatea de convingere/persuasiune. „Are întotdeauna cuvintele la el” se traduce, uneori, prin încălcarea de reguli etice și sociale. Indisciplina conduce la acte antisociale.

Prin urmare, ca o recomandare personală, dacă îmi permiteți (kindly remember): uneori e ok să lăsați garda jos, să faceți un pas în spate și un mic exercițiu în oglindă: “Mirror-mirror on the wall who’s the fairest of them all?” …și fiți fair cu voi înșivă!

*studiu, studii = (subst. neutru) muncă intelectuală susținută depusă în vederea însușirii de cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu; cercetare a unei probleme, a unui fenomen etc. (dexonline.ro)

**Profilul psihologic al românilor într-o abordare cognitiv-comportamentală (vezi Beck, 1979; David et al., 2010, Ellis, 1994)

În fiecare moment există nenumărate acțiuni la care oamenii se așteaptă din partea celorlalți și a lor înșiși („Îmi doresc să…”). Unele dintre aceste acțiuni sunt clare, prevăzute atent, altele sunt adesea nerostite și ne pun în dificultate. În urma unor astfel de așteptări ne regăsim uneori dezamăgiți, frustrați, revoltați că lucrurile nu au ieșit așa cum am planificat, doar că pierdem din vedere un fapt dovedit: oamenii acționează în baza unor convingeri subiective pe care ei le consideră valide („Realitatea mea e adevărul!😁).

De cele mai multe ori convingerile oamenilor au la bază erori de gândire, erori pe care oamenii nu le conștientizează și ajung astfel la dezechilibre pe axa așteptări vs realitate.

Las aici (spre reamintire) 7 dintre cele mai comune erori de gândire care garantează frustrare și dezechilibru emoțional:

1. Gândirea alb-negru – plasarea situațiilor sau persoanelor în două categorii opuse; nu există nuanțe, lucrurile sunt bune sau rele, corecte sau greșite. De exemplu: „Nu mi-a răspuns, deci nu mă iubește!”

2. Personalizarea – tendința de a prelua responsabilitatea pentru diverse situații, de a lua lucrurile personal, fără a ține cont de alți factori. „Nu mi-a răspuns, deci am făcut ceva greșit!”

3. Citirea gândurilor – credința că știi ce gândește celălalt. „Ei sigur râd de mine!”

4. TREBUIE – idei fixe legate de modul cum ar trebui să se întâmple lucrurile. „Ea trebuie să mă asculte mereu „

5. Catastrofizarea – exagerarea importanței unor aspecte negative. „Am greșit și acum sigur se va supăra și mă va concedia.”

6. Ignorarea aspectelor pozitive – devalorizare personală. „Sigur mi-a spus asta doar ca să mă simt mai bine.”

7. Suprageneralizarea – formularea unei concluzii generale bazate pe un eveniment izolat. „Dacă a făcut asta, sigur va face și altele.”

…și lista poate continua cu „gânduri” care copleșesc, apasă, schilodesc starea de bine a unei persoane.

Ce au în comun aceste erori de gândire? Critica. Ce le lipsește acestor gânduri? Măsura propriei judecăți. Ne raportăm la alții fără să ne întoarcem către noi. Pentru că oamenii „știu” întotdeauna, vin cu soluții (deși nu le-a cerut nimeni să facă asta), găsesc vinovați, minimizează sau ridiculizează prin sarcasm și ironii, se plâng și sunt nemulțumiți. Pentru cei mai mulți unicul reper în educație a fost relația parentală bazată pe critică și dominare. Pentru alții a fost doar lipsă de respect și devalorizare.

Ce e de făcut? O atitudine non-critică, autentic empatică, nu lasă loc luptelor pentru putere între oameni, supărărilor, invidiilor, orgoliilor și dezechilibrelor. Dar pentru asta e nevoie de educație, de grijă, atenție, afecțiune, curaj și asumare, de disciplină. Și de așteptări realiste.

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Oricât de surprinzător ar părea, nouă, oamenilor, nu ne place să fim inconsecvenți. De aceea ne plac clișeele… pentru că acestea nu sunt altceva decât formule utilizate excesiv, automat, cu anume consecvență, „adevăruri” deja dovedite sau social acceptate. Dacă apare un conflict între ceea ce credem și ceea ce facem, resimțim disconfort. Prin urmare, mintea noastră se străduiește să transforme nemulțumirea în mulțumire, acțiunile nedorite în acte virtuoase ( a se citi virtuale) și acceptabile (sau acceptate).

Și totuși, parcursul vieţii nu este deloc unul liniar. Neprevăzutul e la tot pasul. Uneori ne surprinde pozitiv, iar alteori extrem de negativ. Studiile psihologiei ştiinţifice au demonstrat deja că nu evenimentele de viaţă ne schimbă şi ne produc diverse stări emoţionale, ci modul de a ne raporta la ele. Mai exact, cum mintea noastră alege să proceseze ce ni se întâmplă în viaţă, determină cum interpretăm trecutul, cum trăim prezentul şi care vor fi alegerile pe viitor.

Astfel de interpretări au loc în momentele de conflict interior, la apariţia evenimentelor care ne pot clătina echilibrul interior și afecta rutina zilnică. Fiecare dintre noi își activează atunci mecanismele proprii de coping: unii merg la biserică, alții la sală, unii se îndoapă cu ciocolată sau fac shopping compulsiv, alții fac bingeing pe Netflix sau dau click cu #Insta Story. Aceste comportamente nu sunt altceva decât indicatori ai disonanței cognitive. Oamenii sunt fiinţe care încearcă de fiecare dată când au prilejul să se convingă că ceea ce fac are logică: de la lucruri mărunte, până la cele de cea mai mare profunzime, cum ar fi sensul vieţii.

Disonanța cognitivă îi poate determina pe unii oameni să-și schimbe comportamentul, astfel încât acțiunile lor să se alinieze convingerilor lor. În acest fel, oferă oamenilor posibilitatea de a-și examina valorile și acțiunile și de a obține consecvența cognitivă.
In felul acesta, oamenii pot face schimbări pozitive în viața lor, cum ar fi abandonarea obiceiurilor nesănătoase, a dependenței sau a problemelor de gestiune a furiei. Se produce, de fapt, o conștientizare a credințelor și acțiunilor aflate în conflict.

Deși, la prima vedere, clișeul #Insta Story poate părea a avea un efect negativ, uneori poate ajuta oamenii să se schimbe și să crească în moduri pozitive. Sentimentul de amorțire emoțională și gol interior dispare (cel puțin temporar) și acțiunea în sine (rugăciunea, ciocolata sau hashtagul) devine ca o plasă de siguranță atunci când avem cea mai mare nevoie de conectare cu noi înșine.

Totuși, cum consecvența se traduce prin disciplină, nu ne rămâne decât să recunoaștem că autodisciplina rămâne cea mai mare provocare.

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, păstrați disciplina. Cât de cât.

Problema societății contemporane este disperata goană după fericire, pe de o parte, și derapajele care țin de abundența de motivaționale, pe de altă parte, motivaționale care creează iluzia unei super puteri personale. Așa-zișii „antrenori” (coach, mentori, consilieri) de dezvoltare personală pun accent tot mai mare pe auto-suficiență: „Iubește-te pe tine însuți!”, Fii tu cel mai bun prieten al tău!”, „Pune-te pe primul plan!” etc.  Problema care se induce (în mod subtil) este că, dacă ai o relație bună cu tine însuți, nu mai ai nevoie de cei din jur. Ceea ce este atât de greșit! Omul este, în esență, o ființă socială, care crește și se dezvoltă în grup. Dependența emoțională de celălalt este o condiție umană, nu o vulnerabilitate. Suntem oameni, suntem făcuți să căutăm compania altora, să ne pese de părerea altora, să fim influențați de ceilalți și să oferim apreciere. Creierul nostru tânjește după feed-back, acceptare și apreciere. Nevoile fundamentale ale omului sunt conectarea, afecțiunea și iubirea fără limite și condiționări.  Omul nu se iubește pe el însuși mai întâi și apoi îi iubește pe ceilalți, el trebuie să se simtă iubit, apreciat, acceptat și înțeles de cineva din exterior și abia apoi  să interiorizeze aceste emoții și să le transforme în iubire și înțelegere de sine.

Dezvoltarea personală este un proces de lungă durată,  este un proces transformativ, de maturizare continuă, de valorizare personală, nu de auto-suficiență. Motivaționalele de genul: „Îmi sunt destul și nu am nevoie de voi…” sunt un pericol pentru echilibrul emoțional al omului.  Aroganța din acest gen de motivaționale  este o formă de valorificare publică a auto-suficienței. In realitate  expresia de mai sus se traduce  prin „Mi-am atins plafonul de creștere. Mai mult nu mai pot. Am ajuns într-un loc călduț și nu are sens să fac mai mult sau să mă agit“.  Cel mai bine am defini autosuficiența prin opusul acesteia, care este exigența – o calitate pe care nu o întâlnești prea des în societatea noastră. Dacă e să generalizăm, cred că noi avem un soi de cultură a autosuficienței. Acea cultură a lui „merge și așa“, când nu ducem până la capăt un lucru, din comoditate, când nu suntem atenți la detalii care îi deranjează pe cei din jur, când nu îi vedem pe cei din jur.  Bineînțeles, asta dacă e să vorbim la modul general. Auto-suficiența e simptom de psihopatologie.   În realitate, cei care declară sus și tare că sunt grozavi, care  ne arată viața lor perfectă pe rețelele sociale, care se cred mici zei pe internet și în viața reală, sunt cei mai vulnerabili. Autosuficiența reprezintă mai degrabă o atitudine care încercă să satisfacă nevoia de recunoaștere socială a unei persoane, fără a ține cont de nevoile, așteptările sau respectul față de ceilalți, considerând propriul ego suficient de puternic și matur pentru a domina și controla mecanismele sociale întâlnite într-un grup sau anturaj. Ba mai mult, pe fondul suficienței de sine se creează iluzia că totul îți merge bine, nu mai depinzi de nimeni și de nimic, în anumite împrejurări cei apropiați încep să te deranjeze etc.

Un om inteligent nu dorește sau nu insistă să demonstreze că el este mare și tare, doar un individ complexat și mic se va agita să pară ceea ce nu este. Nimic nu este mai primejdios decât autosuficiența prostului care crede că poate să schimbe lumea! Este bine să nu ne mulțumim cu ceea ce suntem și să ne complacem în ceea ce avem („Mă iubesc pe mine și asta e de ajuns…”) amăgindu-ne pe noi înșine și pe cei din jur că suntem altfel/altceva/altcineva; nu ne va ajuta să progresăm, dimpotrivă, vom ajunge să ne formăm o imagine falsă despre propria persoană care va fi o piedică majoră în dezvoltarea personală autentică.

Dezvoltarea personală este un domeniu care trebuie abordat cu o atenție specială, este un antrenament psihologic de conștientizare și motivare prin care introducem în viața de zi cu zi acele schimbări comportamentale care să susțină direcțiile valoroase pentru o viață bună, responsabilă și asumată.  

Fericirea e un concept eluziv pentru acei oameni onești cu ei înșiși. Demult nu mai cred că viața e despre căutarea fericirii. Ci despre acceptarea vieții, așa cum vine, cu o serie de amărăciuni vs. dulcegării, momente și triste, și vesele; cu amăgiri, speranțe, dezamăgiri, disperare, spaime, griji. Nu poți trece de unele, îndrăgindu-le pe celelalte. Nu poți îmbrățișa ziua și fugi de noapte. Nu poți vrea succes și faimă fără să muncești cu hărnicie. Sau, nu poți vrea iubire fără a oferi iubire.

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

(Nu toți elevii „văd” în spațiu)

O serie de studii identifică anumite caracteristici, influenţate de tehnologie, specifice fiecărei generaţii. Cercetările efectuate în Laboratorul de Cogniţie Aplicată (Rosen, 2011) studiază modul în care tehnologia digitală afectează dezvoltarea Generației Z și sesizează dezechilibrul care se petrece în mintea umană atunci când emisfera stângă devine dominantă în raport cu cea dreaptă, ca urmare a consumului de tehnologie digitală. Chiar și comunicarea prin intermediul WhatsApp, respectiv scrierea de texte, stimulează doar emisfera stângă, în timp ce partea dreaptă a creierului este pasivă.

Emisfera stângă conţine centrul vorbirii, se ocupă de procesarea simbolică, de capacitatea de abstractizare, de percepția timpului, de extragerea concluziilor raționale.

Emisfera dreaptă gestionează abilităţile video-spațiale, capacitatea de reprezentare, de recunoaștere a figurilor celorlalți și a muzicii, de procesarea comunicării non-verbale, de plasarea lucrurilor împreună pentru a forma întreguri, de înțelegerea legăturilor între lucruri.

Mintea umană se dezvoltă sub influența stimulării neuronale. Pentru tineri, consecinţele negative ale folosirii excesive a tehnologiei se traduc prin diminuarea răbdării (copiii doresc răspunsuri imediate şi rezultate rapide), dar și prin izolarea în lumea virtuală, care privează tânărul de interacţiunea socială față în față, afectând dezvoltarea abilităților sociale.

Odată cu apariția tehnologiei, ne-am reîntors la un stil cognitiv mai funcţional şi mai concret, nu atât de abstractizat. Este clar că și stilul cognitiv al generaţiilor tinere s-a schimbat. De aici și dificultatea de a înțelege noțiunile de geometrie. Adolescenții de astăzi sunt mult mai funcţionali, mai concreţi, sunt axaţi mai mult pe acumulare de cunoştinţe procedurale decât pe acumulare de cunoştinţe declarative pe care le au oricând la îndemână.

Predarea geometriei la gimnaziu urmărește formarea (la elevi) a conceptelor abstracte, a raționamentului inductiv și deductiv, dar și dezvoltarea competențelor de a aplica cunoștințele în practică.

Cunoscând „schimbările” cu care se confruntă generația Z în planul dezvoltării cognitive, profesorii trebuie să manifeste o grijă deosebită în proiectarea activităților didactice. O insuficiență grijă față de conceperea lecțiilor poate duce la improvizații, stereotipii, toate având drept consecințe neclarități în mintea elevilor, determinând incapacitatea lor de a-și rezolva temele pentru acasă.  Deoarece geometria este integral deductivă, neînțelegerea unei verigi generează dificultăți din ce în ce mai mari.

Da, este adevărat, nu toți elevii „văd” în spațiu, dar toți elevii pot fi ghidați cu profesionalism și tact pedagogic, cu metode stimulativ-creative pentru o bună înțelegere a noțiunilor de geometrie și o stimulare a dezvoltării operațiilor gândirii, mai ales în contextul în care vorbim de modernitate și inovație în educație, de metode stimulativ-creative și de principii de  didactică modernă.

• 

Ana nu zâmbește aproape niciodată. Ana are 12 ani și este elevă în clasa a VI-a. Am întrebat-o astăzi pe Ana (12 ani, clasa  a VI-a) despre hobby-urile ei, despre preocupările și preferințele din timpul liber. Pentru câteva zeci de secunde în Cabinet s-a așezat o liniște apăsătoare. Am așteptat cu îngăduință și răbdare să „smulg” de la ea puțin entuziasm, nițică bucurie și, de ce nu, inspirație pentru o comunicare deschisă.

În general, copiii vorbesc cu ușurință despre ceea ce le place să facă, despre activitățile care îi bucură și care îi motivează. Nimic. Ana nu a spus decât: „Nu îmi place nimic”. 

Am insistat…”Poate asculți muzică?  Vorbești mult cu prietenele tale? Îți plac plimbările în natură?  Urmărești un vlogger? Îți place să gătești?”  Răspunsul copilei a venit prompt: „Eu nu pierd timpul, doamnă! Nu am timp de pierdut. Eu trebuie să învăț. Mama spune că astea (hobby-urile) sunt mofturi.”
Am îndrăznit să întreb mai mult…”Mama ta are hobby-uri? Ce îi place ei să facă în timpul liber?” Și răspunsul fetiței mi-a dat câteva indicii despre cauzele „tristeții” pentru care a vrut să vorbească cu mine: „Mama e prea ocupată să fie mamă! Ea nu are timp de altceva.”

Eu nu spun decât atât:
„Mofturile” ne echilibrează. „Mofturile” sunt acele aspecte pozitive ale vieții care ne ajută să fim bine cu noi și cu cei din jur. Și, dacă ești mamă, acum e momentul „să dai în mintea copiilor”. Ai multe de învățat de la ei. De exemplu, să te joci minute sau ore în șir, fără un scop anume și fără să ții cont de ce se întâmplă în jur. S-ar putea ca, atunci când se termină joaca, problemele să-și găsească mai ușor rezolvarea și zâmbetul tău să fie zâmbet pentru copilul tău.

De aceea, singura recomandare pe care îmi permit să o fac este: „Pentru o bună sănătate emoțională, alegeți un moft pentru fiecare zi! Cât de cât!” 

•