Recomandare de lectură: „Măștile fricii”- o carte despre (in)disponibilitatea emoțională transmisă transgenerațional

Fiecare dintre noi are o lume proprie, plină de gânduri, idei, convingeri, experiențe și perspective. Fiecare din aceste gânduri și idei neîmpărtășite poate aduce cu sine o multitudine de emoții trăite intens, care pot apărea mai târziu ca probleme majore pe care, uneori, nu avem puterea de a le gestiona.

Nu toți oamenii își „vorbesc” interiorul cu ușurință și asta pentru că de mici am fost învățați să ne cenzurăm trăirile, să ne ascundem de ceilalți, să ne ferim să fim noi înșine ca să nu fim „pedepsiți” pentru că suntem oameni „slabi”. De regulă, secretele de familie sunt cele care dau naștere „problemelor”; transmiterea lor de la o generație la alta este o activitate psihică proprie copilului, pe care psihanaliștii o numesc identificare.

Această identificare nu este un proces psihic conștient, ea transmițându-se de la părinte la copil în procesul de socializare din familie: copiii se construiesc pe sine alături de părinți, moștenind și ceva din activitățile lor psihice (tiparele de gândire de genul „ne ducem crucea” reprezentând jertfa transmisă din generație în generație). Copilul devine astfel manifestarea simptomatică a nevrozei familiale rămasă nerezolvată.

Destinul unui individ nu este numai rezultatul voinței sale individuale, ci și a structurii sale familiale. „Măștile fricii” abordează o temă sensibilă și greu de digerat în România: nevrozele, depresiile (ascunse) ale adultului au la bază secrete (și mai bine ascunse) de familie.

„Un roman frumos și trist, dur și sensibil deopotrivă, o mărturie impresionantă despre părinți și copii și frica teribilă care îi desparte uneori, sufocând iubirea, pacea interioară, bucuria vieții, tot ce e mai frumos în oameni.” (Radu Găvan)

„Sclavia” generației digitale

Știrile despre tineri care au folosit internetul și rețelele sociale pentru a-și hărțui sau insulta colegii de clasă au fost destul de frecvente în ultimii ani. Atât mediul academic cât și autoritățile statului responsabile cu protecția copilului și protecția datelor cu caracter personal au dezvoltat programe și strategii de prevenție a fenomenului cyberbullying, din păcate, cu foarte puține rezultate pozitive. Agresorii cibernetici se auto-evaluează ca fiind „experți” în utilizarea tehnologiei digitale și  raportează niveluri mai scăzute de monitorizare parentală. În mediul online, agresorii sunt, uneori, chiar victimele din offline, victimele bullyingului tradițional. Fenomenul poartă denumirea de „răzbunarea tocilarilor”  și aduce în atenție exact această inversare de roluri: victimele din offline (cei cu competențe digitale avansate – „tech savvy victims”- dar cu abilități relaționale sau mecanisme de coping insuficient dezvoltate) devin agresori în mediul online.

În ultimii ani, mass-media, educatorii și părinții, dar și comunitățile de cercetare au fost preocupați de această formă nouă de agresiune printre elevi și tineri, denumită generic cyberbullying. Cyberbullyingul este un fenomen care ia amploare în toată lumea, direct proporțional cu accesul la noile canale de comunicare. În linii mari, cyberbullyingul este definit ca hărțuirea efectuată prin mijloace electronice, cum ar fi telefoanele mobile sau pe internet. Tabloul general creat în mass-media și adesea de către cercetătorii fenomenului- este că cyberbullyingul este foarte frecvent, că a crescut dramatic de-a lungul timpului și că această nouă formă de agresiune a creat multe victime și agresori noi, pe lângă agresorii și victimele implicați în „tradiționala” intimidare – bullying. În plus, adesea se argumentează sau se lasă de înțeles că cyberbullyingul este dificil de descoperit și contracarat printre adolescenți, creând un sentiment de neputință care afectează dramatic imaginea de sine a adolescenților.

Bullying-ul este, în general, văzut ca un comportament intenționat de a răni pe celălalt, în mod repetat, în cazul în care este dificil pentru victimă să se apere singură; se bazează pe un dezechilibru de putere și poate fi definit ca un abuz sistematic de putere. Bullyingul tradițional este, prin urmare un act de violență intenționată și repetată de un tânăr de-a lungul timpului, asupra unei persoane mai mici sau de aceeași vârstă. Violența manifestată este de trei feluri: fizică (palme, pumni, șuturi, bătăi etc), violența verbală (insulte, atribuirea de porecle ofensatoare) și violență relațională (caracterizată prin excluderea din grupuri sau prin răspândirea de bârfe și zvonuri). Prin extinderea definiției bullyingului tradițional, cyberbullyingul este definit ca  „un act de agresiune sau comportament care este efectuat prin mijloace electronice de către un individ sau un grup, în mod repetat și în timp, asupra unei victime care nu se poate apăra cu ușurință.” (Smith et al., 2008).

Multe dintre caracteristicile clasice ale bullyingului se regăsesc și la cyberbullying, dar există anumite diferențe clare. Deși definiția menționată mai sus este destul de frecvent folosită pentru cyberbullying, unele aspecte definitorii fac încă obiectul dezbaterilor. Două criterii separă în mod special bullyingul de agresiunea generală (adică intenția de provoca dauna). Acestea sunt aspectele repetiției și ale dezechilibrului de putere. Ambele pot fi considerate relativ clare pentru hărțuirea tradițională, dar având mai multe dificultăți în aplicarea la cyberbullying. În primul rând, repețiția în cadrul cyberbullyingului nu este atât de semnificativă; un simplu act de hărțuire cibernetică, considerat un act de control inițial al agresorului, datorită tehnologiei utilizate, este ca un „bulgăre ușor de zăpadă”, care, ulterior, se transformă într-o „avalanșă”. Un exemplu este o imagine (fotografie) trimisă sau încărcată pe o rețea socială, care, într-o etapă ulterioară, este distribuită de către alte persoane (altele decât agresorul inițial). Astfel, un singur act al unui singur făptuitor poate fi repetat de multe ori de către alții și experimentat de multe ori de către victimă. Întrebarea firească  este dacă poate fi considerat agresor cel care a inițiat fapta, chiar dacă nu a repetat-o. Intervievând terții (elevii cărora li s-au trimis sau li s-au arătat informații) cu privire la ce au făcut cu materialul (imaginea) primit(ă),  cercetările au concluzionat că, deși majoritatea (72%) dintre aceștia nu a făcut nimic mai departe pentru a distribui materialul, un procent de 9% au trimis totuși materialul către alți prieteni, in timp de 6% au trimis materialul direct victimei cu scopul de a intimida. Într-o notă pozitivă, 13% au declarat că au trimis materialul victimei pentru a o ajuta.

A doua problemă de definiție este cea a dezechilibrului de putere.  În cyberbullying, ca forme ale dezechilibrului de putere, sunt demne de luat în considerare: anonimatul și abilitățile tehnice/ competențele digitale ale celor implicați. Anonimatul oferă agresorilor un sentiment de siguranță  care îi determină pe elevii cu abilități avansate în utilizarea internetului să fie mai expuși la experiențe deviante în mediul online. Agresorii din mediul online sunt, cel mai probabil, experți în internet. In timp ce unele acte de agresiune în online (cum ar fi trimiterea unui mesaj text cu conținut jignitor) sunt la îndemâna oricui, alte tipuri de agresiune cibernetică (cum ar fi, de exemplu, furtul de identitate pe un site web sau uzurparea identității) necesită ceva mai multe competențe digitale.

            Din nefericire, și unii și alții (agresori sau victime)  sunt dependenți de internet. Există diferiți factori (personali, familiali sau sociali) care cresc într-un fel sau altul riscul pentru consumul de rețele sociale. Un lucru e cert: utilizarea fără control și monitorizare parentală a internetului duce la dependență. Și dependențele se tratează la psihiatru.

 Informații adiționale:

Termenul latin „addictus” era folosit odinioară pentru a descrie intervalul în care un sclav trebuia să-l servească pe stăpânul său. Sclavul cu o astfel de condamnare a fost numit „dependent”.   

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Despre dezvoltarea personală supra-evaluată sau pericolele din spatele motivaționalelor


Problema societății contemporane este disperata goană după fericire, pe de o parte, și derapajele care țin de abundența de motivaționale, pe de altă parte, motivaționale care creează iluzia unei super puteri personale. Așa-zișii „antrenori” (coach, mentori, consilieri) de dezvoltare personală pun accent tot mai mare pe auto-suficiență: „Iubește-te pe tine însuți!”, Fii tu cel mai bun prieten al tău!”, „Pune-te pe primul plan!” etc.  Problema care se induce (în mod subtil) este că, dacă ai o relație bună cu tine însuți, nu mai ai nevoie de cei din jur. Ceea ce este atât de greșit! Omul este, în esență, o ființă socială, care crește și se dezvoltă în grup. Dependența emoțională de celălalt este o condiție umană, nu o vulnerabilitate. Suntem oameni, suntem făcuți să căutăm compania altora, să ne pese de părerea altora, să fim influențați de ceilalți și să oferim apreciere. Creierul nostru tânjește după feed-back, acceptare și apreciere. Nevoile fundamentale ale omului sunt conectarea, afecțiunea și iubirea fără limite și condiționări.  Omul nu se iubește pe el însuși mai întâi și apoi îi iubește pe ceilalți, el trebuie să se simtă iubit, apreciat, acceptat și înțeles de cineva din exterior și abia apoi  să interiorizeze aceste emoții și să le transforme în iubire și înțelegere de sine.

Dezvoltarea personală este un proces de lungă durată,  este un proces transformativ, de maturizare continuă, de valorizare personală, nu de auto-suficiență. Motivaționalele de genul: „Îmi sunt destul și nu am nevoie de voi…” sunt un pericol pentru echilibrul emoțional al omului.  Aroganța din acest gen de motivaționale  este o formă de valorificare publică a auto-suficienței. In realitate  expresia de mai sus se traduce  prin „Mi-am atins plafonul de creștere. Mai mult nu mai pot. Am ajuns într-un loc călduț și nu are sens să fac mai mult sau să mă agit“.  Cel mai bine am defini autosuficiența prin opusul acesteia, care este exigența – o calitate pe care nu o întâlnești prea des în societatea noastră. Dacă e să generalizăm, cred că noi avem un soi de cultură a autosuficienței. Acea cultură a lui „merge și așa“, când nu ducem până la capăt un lucru, din comoditate, când nu suntem atenți la detalii care îi deranjează pe cei din jur, când nu îi vedem pe cei din jur.  Bineînțeles, asta dacă e să vorbim la modul general. Auto-suficiența e simptom de psihopatologie.   În realitate, cei care declară sus și tare că sunt grozavi, care  ne arată viața lor perfectă pe rețelele sociale, care se cred mici zei pe internet și în viața reală, sunt cei mai vulnerabili. Autosuficiența reprezintă mai degrabă o atitudine care încercă să satisfacă nevoia de recunoaștere socială a unei persoane, fără a ține cont de nevoile, așteptările sau respectul față de ceilalți, considerând propriul ego suficient de puternic și matur pentru a domina și controla mecanismele sociale întâlnite într-un grup sau anturaj. Ba mai mult, pe fondul suficienței de sine se creează iluzia că totul îți merge bine, nu mai depinzi de nimeni și de nimic, în anumite împrejurări cei apropiați încep să te deranjeze etc.

Un om inteligent nu dorește sau nu insistă să demonstreze că el este mare și tare, doar un individ complexat și mic se va agita să pară ceea ce nu este. Nimic nu este mai primejdios decât autosuficiența prostului care crede că poate să schimbe lumea! Este bine să nu ne mulțumim cu ceea ce suntem și să ne complacem în ceea ce avem („Mă iubesc pe mine și asta e de ajuns…”) amăgindu-ne pe noi înșine și pe cei din jur că suntem altfel/altceva/altcineva; nu ne va ajuta să progresăm, dimpotrivă, vom ajunge să ne formăm o imagine falsă despre propria persoană care va fi o piedică majoră în dezvoltarea personală autentică.

Dezvoltarea personală este un domeniu care trebuie abordat cu o atenție specială, este un antrenament psihologic de conștientizare și motivare prin care introducem în viața de zi cu zi acele schimbări comportamentale care să susțină direcțiile valoroase pentru o viață bună, responsabilă și asumată.  

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Generația Z și geometria

(Nu toți elevii „văd” în spațiu)

O serie de studii identifică anumite caracteristici, influenţate de tehnologie, specifice fiecărei generaţii. Cercetările efectuate în Laboratorul de Cogniţie Aplicată (Rosen, 2011) studiază modul în care tehnologia digitală afectează dezvoltarea Generației Z și sesizează dezechilibrul care se petrece în mintea umană atunci când emisfera stângă devine dominantă în raport cu cea dreaptă, ca urmare a consumului de tehnologie digitală. Chiar și comunicarea prin intermediul WhatsApp, respectiv scrierea de texte, stimulează doar emisfera stângă, în timp ce partea dreaptă a creierului este pasivă.

Emisfera stângă conţine centrul vorbirii, se ocupă de procesarea simbolică, de capacitatea de abstractizare, de percepția timpului, de extragerea concluziilor raționale.

Emisfera dreaptă gestionează abilităţile video-spațiale, capacitatea de reprezentare, de recunoaștere a figurilor celorlalți și a muzicii, de procesarea comunicării non-verbale, de plasarea lucrurilor împreună pentru a forma întreguri, de înțelegerea legăturilor între lucruri.

Mintea umană se dezvoltă sub influența stimulării neuronale. Pentru tineri, consecinţele negative ale folosirii excesive a tehnologiei se traduc prin diminuarea răbdării (copiii doresc răspunsuri imediate şi rezultate rapide), dar și prin izolarea în lumea virtuală, care privează tânărul de interacţiunea socială față în față, afectând dezvoltarea abilităților sociale.

Odată cu apariția tehnologiei, ne-am reîntors la un stil cognitiv mai funcţional şi mai concret, nu atât de abstractizat. Este clar că și stilul cognitiv al generaţiilor tinere s-a schimbat. De aici și dificultatea de a înțelege noțiunile de geometrie. Adolescenții de astăzi sunt mult mai funcţionali, mai concreţi, sunt axaţi mai mult pe acumulare de cunoştinţe procedurale decât pe acumulare de cunoştinţe declarative pe care le au oricând la îndemână.

Predarea geometriei la gimnaziu urmărește formarea (la elevi) a conceptelor abstracte, a raționamentului inductiv și deductiv, dar și dezvoltarea competențelor de a aplica cunoștințele în practică.

Cunoscând „schimbările” cu care se confruntă generația Z în planul dezvoltării cognitive, profesorii trebuie să manifeste o grijă deosebită în proiectarea activităților didactice. O insuficiență grijă față de conceperea lecțiilor poate duce la improvizații, stereotipii, toate având drept consecințe neclarități în mintea elevilor, determinând incapacitatea lor de a-și rezolva temele pentru acasă.  Deoarece geometria este integral deductivă, neînțelegerea unei verigi generează dificultăți din ce în ce mai mari.

Da, este adevărat, nu toți elevii „văd” în spațiu, dar toți elevii pot fi ghidați cu profesionalism și tact pedagogic, cu metode stimulativ-creative pentru o bună înțelegere a noțiunilor de geometrie și o stimulare a dezvoltării operațiilor gândirii, mai ales în contextul în care vorbim de modernitate și inovație în educație, de metode stimulativ-creative și de principii de  didactică modernă.

„Mama e prea ocupată să fie mamă…”

Ana nu zâmbește aproape niciodată. Ana are 12 ani și este elevă în clasa a VI-a. Am întrebat-o astăzi pe Ana (12 ani, clasa  a VI-a) despre hobby-urile ei, despre preocupările și preferințele din timpul liber. Pentru câteva zeci de secunde în Cabinet s-a așezat o liniște apăsătoare. Am așteptat cu îngăduință și răbdare să „smulg” de la ea puțin entuziasm, nițică bucurie și, de ce nu, inspirație pentru o comunicare deschisă.

În general, copiii vorbesc cu ușurință despre ceea ce le place să facă, despre activitățile care îi bucură și care îi motivează. Nimic. Ana nu a spus decât: „Nu îmi place nimic”. 

Am insistat…”Poate asculți muzică?  Vorbești mult cu prietenele tale? Îți plac plimbările în natură?  Urmărești un vlogger? Îți place să gătești?”  Răspunsul copilei a venit prompt: „Eu nu pierd timpul, doamnă! Nu am timp de pierdut. Eu trebuie să învăț. Mama spune că astea (hobby-urile) sunt mofturi.”
Am îndrăznit să întreb mai mult…”Mama ta are hobby-uri? Ce îi place ei să facă în timpul liber?” Și răspunsul fetiței mi-a dat câteva indicii despre cauzele „tristeții” pentru care a vrut să vorbească cu mine: „Mama e prea ocupată să fie mamă! Ea nu are timp de altceva.”

Eu nu spun decât atât:
„Mofturile” ne echilibrează. „Mofturile” sunt acele aspecte pozitive ale vieții care ne ajută să fim bine cu noi și cu cei din jur. Și, dacă ești mamă, acum e momentul „să dai în mintea copiilor”. Ai multe de învățat de la ei. De exemplu, să te joci minute sau ore în șir, fără un scop anume și fără să ții cont de ce se întâmplă în jur. S-ar putea ca, atunci când se termină joaca, problemele să-și găsească mai ușor rezolvarea și zâmbetul tău să fie zâmbet pentru copilul tău.

De aceea, singura recomandare pe care îmi permit să o fac este: „Pentru o bună sănătate emoțională, alegeți un moft pentru fiecare zi! Cât de cât!” 

Parenting update. Necesar și obligatoriu

Odată cu începerea școlii, reîncep dezbaterile dintre părinți pe grupurile de whatsapp. Nevoia de a comunica clar și succint este mai urgentă ca niciodată și apar adesea întrebări legate de activitatea școlară și evoluția la învățătură, dar și de disconfortul emoțional resimțit de copii la presiunea adulților. Și apar mulți părinți nemulțumiți, revoltați și atotștiutori…Și profesori, deopotrivă!

În sfera educației, iraționalul domnește încă. Când e vorba de propriul copil, ies la iveală emoții refulate, uneori, de mai multe generații. Reacțiile părinților nu pot fi neutre. Fiecare părinte poartă cu sine convingeri și repere proprii. Comportamentele parentale sunt, bineînțeles,  modelate și de trendurile secolului XXI și de recomandările educatorilor și psihologilor în vogă. Acum părinții au devenit experți în pedagogie, teoria instruirii, didactică și, mai ales, experți în evaluarea performanțelor academice ale propriilor copii. (Unii chiar și în evaluarea copiilor altor părinți: „Maria ta a răspuns mai bine decât Maria mea!”)

Explozia informațională din social-media are un impact puternic asupra relațiilor (părinți-copii, părinți-educatori, părinți-părinți) și contribuie semnificativ la înțelegerea responsabilității parentale.

Prezentul copiilor noștri începe cu trecutul nostru. La prima vedere, s-ar părea că părinții moderni au înțeles că metodele „clasice” de educare, de soiul pedepselor, recompenselor sau corecției fizice, nu doar că sunt nocive pentru copil, ci îl pot conduce către eșec sau inadaptare atunci când va fi adult. Și totuși, părinții încă își mai cresc copiii după credințe de genul: „Băieții nu plâng!”, Fetițele nu sunt frumoase când sunt triste!” sau „Rupem foaia, să te înveți minte!”, „Trebuie să scrii frumos, altfel se supără Doamna!”, „Știu eu mai bine ce îți trebuie ție!”

Și mesajele pline de intenții bune ale părinților (adulților, în general) au un ecou foarte puternic asupra copilului. De exemplu, dacă adultul (părinte sau educator) spune: „Hei, leneșo! Îți ia o oră să scrii trei rânduri” sau „Iar a luat inteligenta 3 la matematică” sau „Cine te crezi, Regina Angliei?”, aceste mesaje pot produce răni emoționale și conflicte ce pot transforma copilul.  De câte ori n-ați auzit și profesori încercând să-și „motiveze” elevii pentru învățare cu expresii de genul: „Dacă nu înveți, vei ajunge cioban la oi!”, „Ești zero barat! Nu o să se aleagă nimic de tine!” 

E șocant?! Nu, nu am inventat eu astea acum. Chiar se spun lucrurile astea copiilor. Încă se spun…Încă trăim într-o societate unde lupta pentru putere primează, unde afirmarea autorității se face prin obediență și umilire, prin ordine și porunci, prin sarcini școlare date haotic și fără a ține cont de particularitățile individuale de dezvoltare ale elevilor. (Le dăm elevilor cât mai multe sarcini de muncă independentă  (teme)… și din manual, și din fișe, și din auxiliare. Așa, ca să fie! Să se vadă că Doamna muncește! Facem, în continuare, clasamente: cei mai buni, cei mai slabi).

În realitate, acestea nu sunt metode de educație.  Aceste devalorizări sunt niște palme emoționale care-l rănesc pe copilul care le primește, adultul care le proferează, dar și relația dintre ei. Insultarea, devalorizarea, judecarea nu sunt metode educative. Să judeci pe cineva înseamnă să preiei puterea asupra celuilalt pentru a nu privi spre tine însuți. Adulții trebuie să facă distincția clară între constatare și interpretare. Da, ca profesor, pot aprecia nivelul de cunoștințe al elevului ca fiind foarte scăzut, notele care sunt sub medie_asta e o realitate obiectivă. Dar când un profesor spune: „Ești zero barat!”, asta este o interpretare generalizantă, o definire a elevului, nu a notelor. Interpretarea este subiectivă, este în funcție de perspectiva proprie, din punctul propriu de vedere, nu de realitatea obiectivă. Educatorii și părinții nu au voie, totuși,  să uite de tendința naturală a copilului de a se conforma la ceea ce îi spunem despre el (efectul Pygmalion_realizarea automată a predicțiilor, Studiu Rosenthal, R.A &Jacobson, L., 1996). Noi îl considerăm pe copil slab („ești zero barat”), iar el se instalează într-o dinamică de eșec: „sunt slab, deci n-are rost să încerc problema, oricum n-o să reușesc…” (sau „Ești un copil obraznic!”…”Sunt rău, nu voi încerca să fac lucrurile altfel”).  Copilul se conformează acestor definiții prin acțiunile și comportamentele sale și seamănă din ce în ce mai mult cu imaginea pe care și-o face adultul despre el și astfel îi confirmă ideea.

Adulții uită un lucru important: copiii fac tot ce pot. Dacă nu reușesc să răspundă așteptărilor noastre este pentru că le cerem prea mult (le cerem lucruri care nu sunt sub controlul lor) sau avem așteptări nerealiste. Poate ar trebui să fim mai atenți la nevoile reale ale copiilor. În principiu, sunt nevoile umane de bază: afecțiune, conectare, înțelegere, acceptare. Necondiționate.  Dacă există o criză de autoritate („Nu mă mai înțeleg deloc cu copilul meu”, spun părinții, „Am o experiență de peste 30 de ani la catedră, dar așa generație ca asta n-am avut”, spun profesorii), este vorba mai mult de lipsa noastră, ca adulți, de control interior și de conștiință de sine decât de un deficit al autoritarismului.

Adulții, cu cât sunt mai autoritari, cu atât sunt mai puțin siguri pe ei. Adulții de azi sunt generațiile crescute în frică, sunt copiii care au fost învățați că vinovăția și rușinea sunt virtuți, că e în regulă să te simți vinovat (așa devii responsabil și corect), că e ok să ascunzi ce simți, să te rușinezi de trăirile tale (așa eviți greșeli). Acum știm că rușinea și vinovăția sunt emoții distructive, că frica destabilizează și blochează raționalul și ar fi bine să nu uităm asta atunci când vorbim cu copiii.

Copiii noștri vorbesc despre noi, părinții. Elevii noștri vorbesc despre noi, profesorii. Tot ceea ce fac copiii noștri, tot ceea ce sunt ei, noi, adulții, am sădit în ei. Ar fi bine să nu uităm asta și să încercăm să nu fim aspri cu ei pentru că, în realitate, suntem aspri cu noi. O vorbă înțeleaptă dintr-un joc al copiilor zice așa: „Cine spune ăla e!”. Amintiți-vă asta data viitoare când îi spuneți copilului că e obraznic, rău, puturos…. Vorba asta e ca o metaforă revelatoare, ca o cheie de autocunoaștere și optimizare personală.  Să fim adulți mai buni ca să avem copii mai buni!

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

„Cine spune ăla este…”

Cum se pregătește pentru ore un adolescent de 15 ani?

Manualele stau închise în sertar, iar pe birou e deschis laptopul. Pe ecran sunt deschise mai multe documente: istorie, engleză și fizică, iar în bară sunt ascunse paginile de iTunes și Facebook, în laterala dreaptă Discord. La căști ascultă un podcast.

Multitasking? Nicidecum. Doar atenție tulburată. Folosirea simultană a mai multor sarcini are un rol foarte important în viața mentală a tinerilor.  Multitaskingul este strâns asociat cu ceea ce psihologia modernă și neurostiințele cognitive numesc „control cognitiv”. Studiile au arătat că oamenii care folosesc simultan mai multe medii digitale prezintă probleme în privința controlului propriei minți. „Indivizii care practică multitaskingul au dificultăți mai mari în ignorarea stimulilor inutili, pot ignora mai greu stimulii nesemnificativi din propria memorie și sunt mai puțini eficienți în trecerea de la o sarcină la alta.”(Spitzer, 2009).

Multitaskingul, atât de invocat de adolescenți, („pot să fac temele în timp ce ascult muzică și vorbesc cu prietenii mei”) devine intens și cronic și duce la o modificare a stilului cognitiv. Procesele de atenție pot fi modificate prin învățare și folosirea intensă a mediilor digitale poate duce la tulburări ale atenției. Cei ce practică multitaskingul își antrenează conștient superficialitatea și ineficiența.
Concluzia e una singură: multitaskingul nu este ceva ce trebuie încurajat sau stimulat la generațiile următoare.  Este de preferat să ne concentrăm pe ceea ce este esențial.

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!

Cum învață copiii responsabilitatea?

Adevăr, onestitate, încredere și respect sunt valorile pe care elevii le identifică și definesc, dar nu mai cred în ele sau nu le mai regăsesc decât fie în morala poveștilor fie în regulile/ cerințele adulților, în acel “TREBUIE SĂ…” care n-are legătură cu dorințele și nevoile reale ale copiilor. În aceste condiții, când dorințele nu sunt împlinite, reacțiile emoționale vor fi negative. Așa apare minciuna de tipul: “Școala e pe primul loc pentru mine!” „Abia aștept să mă întorc la școală!”….
Răspunsurile sunt cel puțin surprinzătoare, în condițiile unei realități triste în care profesorii și părinții se plâng deopotrivă de elevi/ copii fără preocupări pentru activitățile școlare, fără motivație reală, neimplicați și superficiali. Apare aici întrebarea firească: „De ce mint copiii?”

În activitatea mea am întâlnit deopotrivă elevi, părinți și dascăli, cu nevoi, emoții, dorințe, aspirații diferite, care provin din medii sociale diverse și, evident, au convingeri, credințe și atitudini variate. Cu toții sunt animați însă de același ideal: devenirea prin educație. Cel puțin la nivel declarativ… Ori educație înseamnă creștere, dezvoltare, evoluție, deschidere la nou, dorință de schimbare asumată, responsabilitate. Învățăm zi de zi, chiar și noi, adulții, ne adaptăm la situații noi pentru confortul personal. Ne conservăm energia și resursele pentru binele propriu și uneori ascundem adevărul, tindem chiar să mințim dacă vrem să prevenim un context emoțional negativ. Ascundem uneori adevărul pentru că ne pasă de ceilalți și nu vrem să-i rănim. Studiile recente (Lupoli, Jampol&Oveis, 2017) scot în evidență asocierea dintre compasiune și minciunile prosociale, dar și faptul că, în mod surprinzător, compasiunea crește incidența minciunilor. Mai exact, când e nevoie să dăm un feed-back negativ tindem să mințim mai mult și o facem din… compasiune. („Să fie bine ca să nu fie rău…”🙃). Și copiii fac la fel uneori. Învață în fiecare zi de la noi, adulții din preajma lor, profesori sau părinți.

Părinții pot transmite valori, cultiva atitudini și abilități. Și chiar fac asta, în mod conștient sau inconștient.  Toate acestea însumează „cei 7 ani de-acasă”.  Tot ce se petrece în jurul copilului este experiență de învățare. Tot ei, părinții, își doresc copii responsabili, adaptați, fericiți. Într-un context idealist, aș zice, responsabilizarea se face prin apelul la valoare. În realitate, responsabilizarea prin supunere și subordonare deține supremația, atât în mediul familial, cât și în școală.

Părinții sunt diferiți în manifestarea afecțiunii analizate din perspectiva grijii și creșterii/ educării copiilor. Depinde de personalitatea fiecărui părinte și de experiența personală cu propriii părinți. Cu toții se străduiesc să ofere un mediu educativ structurat, coerent și securizant. Unii părinți o fac rezonabil, firesc, natural și sunt receptivi la nevoile copilului. În felul acesta stimulează un sentiment de control și responsabilitate, stabilind reguli proprii dar și respectând regulile impuse de școală, autorități etc.  Mesajul transmis de aceștia este: „Respect ca să fiu respectat!”

Părinții revoltați, mult prea „implicați”, care cer „socoteală” dascălilor și sancționează orice demers care contravine convingerilor proprii, („sufocați” de mască și „atacați” permanent de oameni „răi”) vor cultiva copiilor un sentiment de nesiguranță,  anxietăți și frici care se vor traduce mai târziu în comportamente nepotrivite și inadaptare, depresii sau chiar tulburări. Mesajul transmis este: „Am drepturi, nu și responsabilități!”

De cealaltă parte, avem o școală în care,  din păcate, valori ca simplitatea, empatia și umanitatea au fost înlocuite cu critica, frica și rușinea, unde dascălii se erijează în „stăpâni ” în fața copiilor și „supuși ” în fața  părinților și inspectoratelor școlare, o școală unde colaborarea între profesori lipsește cu desăvârșire și promovarea stării de bine se limitează la rapoartele cosmetizate frumos la final de semestru. Mesajul pe care îl transmit unii dascăli (preocupați de dezvoltare personală prin ateliere de numerologie și nu prin formări didactice) îl înțelegeți fără să fie nevoie să detaliez.

Și uite-aşa se ajunge la lipsa de responsabilitate a copilului, a adultului de mai târziu. Copilul nu va învăţa să anticipeze consecinţele actelor proprii, ci va învăţa să anticipeze reacţiile celor din jur, după care se va ghida; nu va învăţa că trebuie să-şi asume consecinţele actelor sale, ci cum să mintă, să şantajeze, să mituiască şi să manipuleze pentru a-şi atrage privilegii şi a evita neplăceri, pentru a ocoli sau evita reguli.

„Vreme trece, vreme vine…”

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Pedagogia lui Creangă

Atelier de psihoeducație

„…dimineața, învățătorul va petrece cu școlarii vorbind și făcându-i să vorbească despre felurite jocuri copilărești […]

Toate aceste plăcute convorbiri fac și pe cei mai sfiicioși copii să capete îndrăzneală de a vorbi și de a vedea că învățătorul nu este precum și nici nu trebuie să fie un ce de spaimă.

Timpul acesta nu este pierdut căci învățătorul deprinde școlarii pe nesimțite cu regula și tot acum are prilejul de a cunoaște natura și apucăturile fiecărui copil care, dacă ar fi rele, trebuie sa îi desbăreze de dânsele încetul cu încetul”.
I.D. Marin, „Pedagogia lui Creangă”

Multe din recomandările lui Creangă în problemele învăţământului, bazate pe înţelegerea psihologiei copilului,
pe dragostea şi respectul faţă de el sunt actuale şi astăzi. Şcoala nouă (chiar și școala online) pe care intenţionăm să o construim, nu poate să nu ţină cont de experienţa marelui pedagog din Humuleşti.

Vezi articolul original

„Atașamentul, originea și rădăcina suferinței” (Buddha)


Modurile în care interacționăm și ne comportăm în cadrul unor relații sunt determinate de diferite tipuri de atașament, cultivate încă din copilărie, pe baza relației dintre copil și părinte. Atașamentul este relația emoțională dintre două persoane care implică un schimb de afecțiune, grijă și intimitate.

Psihologul britanic John Bowlby este cel care a descris, într-un mod extins, conceptul de atașament, caracterizându-l ca fiind „o conexiune psihologică de durată între ființele umane”. Tot el a spus că experiențele timpurii, formate încă din copilărie, influențează semnificativ dezvoltarea și comportamentul nostru ca adulți.
Teoria atașamentului se referă la modul în care formăm legături intime și emoționale cu ceilalți. Bowlby a dezvoltat această teorie în timp ce studia comportamentul copiilor atunci când aceștia petreceau un anumit timp fără părinții lor.

Bowlby a mai observat că, atunci când copiii sunt crescuți având încrederea că părintele lor va fi disponibil pentru ei, este mai puțin probabil ca aceștia să simtă frica în raport cu aparținătorii, spre deosebire de copiii crescuți fără o astfel de convingere. El a mai adăugat că așteptările formate în perioada copilăriei și adolescenței tind să rămână relativ neschimbate pentru tot restul vieții unei persoane.

Pe baza observațiilor lui Bowlby, psihologii au concluzionat că există stiluri de atașament, împărțite în două categorii: sigure (securizant) și nesigure (anxios și evitant)

Atașamentul de tip securizant (sănătos). Manifestări:
– Te poți baza pe partener și pe deciziile luate împreuna, relația are consistență;
– Ia deciziile importante împreună cu tine;
– Are o viziune flexibilă asupra funcționării relațiilor;
– Comunică bine despre problemele apărute în relație (fără supărări, șantaj emoțional, tăceri generatoare de vinovății);
– Poate ajunge la compromisuri constructive pe parcursul unei discuții;
– Nu se teme de angajamente relaționale sau de un anumit grad de dependență între parteneri;
– Nu vede relația ca pe o corvoadă;
– Apopierea crează și mai multa apropiere;
– Te introduce prietenilor si familiei destul de devreme;
– Iși exprimă în mod natural sentimentele pentru tine;
– Nu are nevoie sa joace jocuri de putere (nu are nevoie să manipuleze pentru a ajunge la rezultatul dorit).

Atașamentul de tip anxios. Manifestări:
– Își dorește foarte multă apropiere în relație;
– Exprimă foarte multe insecurități, îngrijorări legate de respingere;
– Nefericit când nu se află implicat într-o relație;
– Apelează la jocuri de putere pentru a-i ține atenția trează partenerului (șantaj emoțional, încearcă să te facă gelos, amenință cu separarea, dar nu pune in practică);
– Are probleme în a explica ce îl/o deranjează cu adevărat;
– Se răzvrătește, se dă în spectacol;
– Are probleme în a lua orice lucru personal în relație;
– Lasă mereu partenerul să ia deciziile în relație, să dea tonul;
– Este mereu îngrijorat de evoluția relației;
– Înfricoșat mereu că mici acțiuni ar putea ruina relația; crede că ea/el (anxiosul) trebuie să facă eforturi foarte mari pentru a păstra relația.
– Suspicios/ă.

Atașamentul de tip evitant. Manifestări:
– Trimite semnale amestecate (te face confuz legat de ce vrea);
– Subliniază ori de cate ori are ocazia (și acționează în consecință ) cât de importantă este independența lui/ei;
– Te devalorizează în discurs pe tine și pe cei din jurul tău;
– Folosește strategii de îndepărtare emoțională sau fizică;
– Subliniază în exces importanța limitelor in relație;
– Are o viziune romantică nerealistă asupra modului in care trebuie sa fie o relație;
– Este neîncrezator, se teme că partenerul ar putea profita de ei;
– Are un mod rigid de a vedea relațiile si introduce reguli la care nu acceptă niciun fel de rabat;
– Pe durata unei neîntelegeri (certuri) are tendința/ nevoia să plece sau explodează;
– Nu-și face intențiile clare;
– Are dificultăți în a discuta despre relații.


E important să înțelegem că modelele anxios și evitant au grade de patologic in ele, nu sunt la fel la toata lumea și că nu sunt niște alegeri făcute rațional sau volitiv de adultul în cauza, ci programe înscrise în psihicul persoanei la o varstă foarte mică în urma unei interacțiuni deconectante, traumatizante cu unul sau ambii parinți, la rândul lor marcați de un comportament disfuncțional. Aceste „programe” au scopul de a proteja copilul de dezastrul emoțional al abandonului sau respingerii.
Problema apare ulterior, când copilul devine adult și continuă să fie afectat de stimulii la care răspund aceste programe; practic orice ar putea redeclanșa acea suferință. Atât timp cât individul nu se poate reține de la a se identifica cu posibilitatea de a fi din nou o victimă, cât timp nu reușește să se ancoreze în prezent, în starea lui de adult cu opțiuni de adult, cât timp vindecarea nu este obiectivul lui prioritar, liniștea de moment (dar care este precursorul dezastrului relațional pe termen lung) pe care o va obține de fiecare data când își pune „soluțiile” în practică va fi urmatoarea caramida care îi accentuează patologia care devine din ce în ce mai puternica și care îi va afecta toate relațiile.
Trecerea la un model sănatos de relaționare nu devine posibilă doar prin informare, ci presupune anumite demersuri care privesc logica cu care emoțiile funcționează. Emoționalul are o viteză de procesare mult mai rapidă decât intelectul și ne vom trezi că deja simțim ceea ce ne e familiar și că nu suntem în stare să facem ceva diferit.

Așa că, îmi permit să vă reamintesc: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina. Cât de cât.