#InstaStory, plasa de siguranță (cu hashtag, bineînțeles)

Oricât de surprinzător ar părea, nouă, oamenilor, nu ne place să fim inconsecvenți. De aceea ne plac clișeele… pentru că acestea nu sunt altceva decât formule utilizate excesiv, automat, cu anume consecvență, „adevăruri” deja dovedite sau social acceptate. Dacă apare un conflict între ceea ce credem și ceea ce facem, resimțim disconfort. Prin urmare, mintea noastră se străduiește să transforme nemulțumirea în mulțumire, acțiunile nedorite în acte virtuoase ( a se citi virtuale) și acceptabile (sau acceptate).

Și totuși, parcursul vieţii nu este deloc unul liniar. Neprevăzutul e la tot pasul. Uneori ne surprinde pozitiv, iar alteori extrem de negativ. Studiile psihologiei ştiinţifice au demonstrat deja că nu evenimentele de viaţă ne schimbă şi ne produc diverse stări emoţionale, ci modul de a ne raporta la ele. Mai exact, cum mintea noastră alege să proceseze ce ni se întâmplă în viaţă, determină cum interpretăm trecutul, cum trăim prezentul şi care vor fi alegerile pe viitor.

Astfel de interpretări au loc în momentele de conflict interior, la apariţia evenimentelor care ne pot clătina echilibrul interior și afecta rutina zilnică. Fiecare dintre noi își activează atunci mecanismele proprii de coping: unii merg la biserică, alții la sală, unii se îndoapă cu ciocolată sau fac shopping compulsiv, alții fac bingeing pe Netflix sau dau click cu #Insta Story. Aceste comportamente nu sunt altceva decât indicatori ai disonanței cognitive. Oamenii sunt fiinţe care încearcă de fiecare dată când au prilejul să se convingă că ceea ce fac are logică: de la lucruri mărunte, până la cele de cea mai mare profunzime, cum ar fi sensul vieţii.

Disonanța cognitivă îi poate determina pe unii oameni să-și schimbe comportamentul, astfel încât acțiunile lor să se alinieze convingerilor lor. În acest fel, oferă oamenilor posibilitatea de a-și examina valorile și acțiunile și de a obține consecvența cognitivă.
In felul acesta, oamenii pot face schimbări pozitive în viața lor, cum ar fi abandonarea obiceiurilor nesănătoase, a dependenței sau a problemelor de gestiune a furiei. Se produce, de fapt, o conștientizare a credințelor și acțiunilor aflate în conflict.

Deși, la prima vedere, clișeul #Insta Story poate părea a avea un efect negativ, uneori poate ajuta oamenii să se schimbe și să crească în moduri pozitive. Sentimentul de amorțire emoțională și gol interior dispare (cel puțin temporar) și acțiunea în sine (rugăciunea, ciocolata sau hashtagul) devine ca o plasă de siguranță atunci când avem cea mai mare nevoie de conectare cu noi înșine.

Totuși, cum consecvența se traduce prin disciplină, nu ne rămâne decât să recunoaștem că autodisciplina rămâne cea mai mare provocare.

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, păstrați disciplina. Cât de cât.

Tu ce fel de profesor ești?


Auzim deseori, în anumite contexte, expresii de genul „acesta este un profesor foarte bun”, „are har pentru ceea face” etc. Dar ce inseamna sa fii un dascăl bun ? Nimeni nu se naște profesor, poate deține anumite înclinații, dar, de cele mai multe ori, aceasta profesie se învață. Cel care dorește să devină profesor învață cum să comunice, cum să se raporteze la cei aflați în fața sa, cum să îi înțeleagă. Vorbim despre ceea ce specialiștii numesc abilități si aptitudini pedagogice. 


Lucrul principal pe care l-am observat de când lucrez, sub o formă sau alta, cu oamenii, e acela că cei deznădăjduiți, dezamăgiți sau triști, care riscă un colaps emoțional sau care, pur și simplu, se află într-un moment “mai prost” au, în primul rând nevoia de a fi ascultați. Și profesorii au momentele lor. Și experiențele lor. Și trăirile lor. Și, uneori, poate e bine doar să îi ascultăm. Nu să îi înțelegem, nu să îi sfătuim, nu să îi corectăm, ci doar să îi ascultăm. Consilierea, fie ea psihologică sau de amiciție, vine doar ca bonus și doar la cerere, însă simplul fapt de a fi ascultați pare să le dea un soi de speranță și putere.
Nu doar că-și aud ei gândurile spuse cu voce tare și le înțeleg mai bine, ci le dă și sentimentul de acceptare și un soi de optimism – că acum, după ce-au scos afară ceea ce-i îngreuna, poate-a venit timpul pentru altceva: poate o soluție, poate liniște, poate ceva mai bun. Ce apare după eliberarea gândurilor în afară și ascultarea lor variază – însă ce e sigur e că îi ajută extrem de mult.

E important să nu uităm că nu toți oamenii își vorbesc interiorul cu ușurință – unii au nevoie de încurajare mai mult decât alții.
Frica, rușinea sau simpla tipologie de personalitate introvertă intervin. Alții vorbesc mult, cu furie, cu frustrare și cu strigăte de ajutor amestecate.

Ascultați-i mai mult pe ceilalți, mai ales când sesizați că e nevoie. Și chiar dacă inițial simțiți o închidere din partea persoanei sau simțiți furie și frustrare, să fiți încurajatori și răbdatori. Ajută!

Echilibrul ține de motivație și de disciplină. Când motivația scade, păstrați disciplina. Și păstrați tăcerea. Motivația se bazează pe emoții, în timp ce disciplina se creează în baza obiceiurilor. Tocmai de aceea motivația este temporară, vine și pleacă. Iar acesta este un lucru perfect normal. De aceea, în unele cazuri e bine să ne bazăm pe disciplină pentru a continua și pentru a fi consecvenți cu noi înșine. Ambele aspecte sunt importante, dar a funcționa doar în baza emoțiilor poate fi în defavoarea noastră pe termen lung.

Tu vrei să fii doar motivat sau și disciplinat?


Kindly reminder:

Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Recomandare de lectură: „Măștile fricii”- o carte despre (in)disponibilitatea emoțională transmisă transgenerațional

Fiecare dintre noi are o lume proprie, plină de gânduri, idei, convingeri, experiențe și perspective. Fiecare din aceste gânduri și idei neîmpărtășite poate aduce cu sine o multitudine de emoții trăite intens, care pot apărea mai târziu ca probleme majore pe care, uneori, nu avem puterea de a le gestiona.

Nu toți oamenii își „vorbesc” interiorul cu ușurință și asta pentru că de mici am fost învățați să ne cenzurăm trăirile, să ne ascundem de ceilalți, să ne ferim să fim noi înșine ca să nu fim „pedepsiți” pentru că suntem oameni „slabi”. De regulă, secretele de familie sunt cele care dau naștere „problemelor”; transmiterea lor de la o generație la alta este o activitate psihică proprie copilului, pe care psihanaliștii o numesc identificare.

Această identificare nu este un proces psihic conștient, ea transmițându-se de la părinte la copil în procesul de socializare din familie: copiii se construiesc pe sine alături de părinți, moștenind și ceva din activitățile lor psihice (tiparele de gândire de genul „ne ducem crucea” reprezentând jertfa transmisă din generație în generație). Copilul devine astfel manifestarea simptomatică a nevrozei familiale rămasă nerezolvată.

Destinul unui individ nu este numai rezultatul voinței sale individuale, ci și a structurii sale familiale. „Măștile fricii” abordează o temă sensibilă și greu de digerat în România: nevrozele, depresiile (ascunse) ale adultului au la bază secrete (și mai bine ascunse) de familie.

„Un roman frumos și trist, dur și sensibil deopotrivă, o mărturie impresionantă despre părinți și copii și frica teribilă care îi desparte uneori, sufocând iubirea, pacea interioară, bucuria vieții, tot ce e mai frumos în oameni.” (Radu Găvan)

Despre dezvoltarea personală supra-evaluată sau pericolele din spatele motivaționalelor


Problema societății contemporane este disperata goană după fericire, pe de o parte, și derapajele care țin de abundența de motivaționale, pe de altă parte, motivaționale care creează iluzia unei super puteri personale. Așa-zișii „antrenori” (coach, mentori, consilieri) de dezvoltare personală pun accent tot mai mare pe auto-suficiență: „Iubește-te pe tine însuți!”, Fii tu cel mai bun prieten al tău!”, „Pune-te pe primul plan!” etc.  Problema care se induce (în mod subtil) este că, dacă ai o relație bună cu tine însuți, nu mai ai nevoie de cei din jur. Ceea ce este atât de greșit! Omul este, în esență, o ființă socială, care crește și se dezvoltă în grup. Dependența emoțională de celălalt este o condiție umană, nu o vulnerabilitate. Suntem oameni, suntem făcuți să căutăm compania altora, să ne pese de părerea altora, să fim influențați de ceilalți și să oferim apreciere. Creierul nostru tânjește după feed-back, acceptare și apreciere. Nevoile fundamentale ale omului sunt conectarea, afecțiunea și iubirea fără limite și condiționări.  Omul nu se iubește pe el însuși mai întâi și apoi îi iubește pe ceilalți, el trebuie să se simtă iubit, apreciat, acceptat și înțeles de cineva din exterior și abia apoi  să interiorizeze aceste emoții și să le transforme în iubire și înțelegere de sine.

Dezvoltarea personală este un proces de lungă durată,  este un proces transformativ, de maturizare continuă, de valorizare personală, nu de auto-suficiență. Motivaționalele de genul: „Îmi sunt destul și nu am nevoie de voi…” sunt un pericol pentru echilibrul emoțional al omului.  Aroganța din acest gen de motivaționale  este o formă de valorificare publică a auto-suficienței. In realitate  expresia de mai sus se traduce  prin „Mi-am atins plafonul de creștere. Mai mult nu mai pot. Am ajuns într-un loc călduț și nu are sens să fac mai mult sau să mă agit“.  Cel mai bine am defini autosuficiența prin opusul acesteia, care este exigența – o calitate pe care nu o întâlnești prea des în societatea noastră. Dacă e să generalizăm, cred că noi avem un soi de cultură a autosuficienței. Acea cultură a lui „merge și așa“, când nu ducem până la capăt un lucru, din comoditate, când nu suntem atenți la detalii care îi deranjează pe cei din jur, când nu îi vedem pe cei din jur.  Bineînțeles, asta dacă e să vorbim la modul general. Auto-suficiența e simptom de psihopatologie.   În realitate, cei care declară sus și tare că sunt grozavi, care  ne arată viața lor perfectă pe rețelele sociale, care se cred mici zei pe internet și în viața reală, sunt cei mai vulnerabili. Autosuficiența reprezintă mai degrabă o atitudine care încercă să satisfacă nevoia de recunoaștere socială a unei persoane, fără a ține cont de nevoile, așteptările sau respectul față de ceilalți, considerând propriul ego suficient de puternic și matur pentru a domina și controla mecanismele sociale întâlnite într-un grup sau anturaj. Ba mai mult, pe fondul suficienței de sine se creează iluzia că totul îți merge bine, nu mai depinzi de nimeni și de nimic, în anumite împrejurări cei apropiați încep să te deranjeze etc.

Un om inteligent nu dorește sau nu insistă să demonstreze că el este mare și tare, doar un individ complexat și mic se va agita să pară ceea ce nu este. Nimic nu este mai primejdios decât autosuficiența prostului care crede că poate să schimbe lumea! Este bine să nu ne mulțumim cu ceea ce suntem și să ne complacem în ceea ce avem („Mă iubesc pe mine și asta e de ajuns…”) amăgindu-ne pe noi înșine și pe cei din jur că suntem altfel/altceva/altcineva; nu ne va ajuta să progresăm, dimpotrivă, vom ajunge să ne formăm o imagine falsă despre propria persoană care va fi o piedică majoră în dezvoltarea personală autentică.

Dezvoltarea personală este un domeniu care trebuie abordat cu o atenție specială, este un antrenament psihologic de conștientizare și motivare prin care introducem în viața de zi cu zi acele schimbări comportamentale care să susțină direcțiile valoroase pentru o viață bună, responsabilă și asumată.  

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Generația Z și geometria

(Nu toți elevii „văd” în spațiu)

O serie de studii identifică anumite caracteristici, influenţate de tehnologie, specifice fiecărei generaţii. Cercetările efectuate în Laboratorul de Cogniţie Aplicată (Rosen, 2011) studiază modul în care tehnologia digitală afectează dezvoltarea Generației Z și sesizează dezechilibrul care se petrece în mintea umană atunci când emisfera stângă devine dominantă în raport cu cea dreaptă, ca urmare a consumului de tehnologie digitală. Chiar și comunicarea prin intermediul WhatsApp, respectiv scrierea de texte, stimulează doar emisfera stângă, în timp ce partea dreaptă a creierului este pasivă.

Emisfera stângă conţine centrul vorbirii, se ocupă de procesarea simbolică, de capacitatea de abstractizare, de percepția timpului, de extragerea concluziilor raționale.

Emisfera dreaptă gestionează abilităţile video-spațiale, capacitatea de reprezentare, de recunoaștere a figurilor celorlalți și a muzicii, de procesarea comunicării non-verbale, de plasarea lucrurilor împreună pentru a forma întreguri, de înțelegerea legăturilor între lucruri.

Mintea umană se dezvoltă sub influența stimulării neuronale. Pentru tineri, consecinţele negative ale folosirii excesive a tehnologiei se traduc prin diminuarea răbdării (copiii doresc răspunsuri imediate şi rezultate rapide), dar și prin izolarea în lumea virtuală, care privează tânărul de interacţiunea socială față în față, afectând dezvoltarea abilităților sociale.

Odată cu apariția tehnologiei, ne-am reîntors la un stil cognitiv mai funcţional şi mai concret, nu atât de abstractizat. Este clar că și stilul cognitiv al generaţiilor tinere s-a schimbat. De aici și dificultatea de a înțelege noțiunile de geometrie. Adolescenții de astăzi sunt mult mai funcţionali, mai concreţi, sunt axaţi mai mult pe acumulare de cunoştinţe procedurale decât pe acumulare de cunoştinţe declarative pe care le au oricând la îndemână.

Predarea geometriei la gimnaziu urmărește formarea (la elevi) a conceptelor abstracte, a raționamentului inductiv și deductiv, dar și dezvoltarea competențelor de a aplica cunoștințele în practică.

Cunoscând „schimbările” cu care se confruntă generația Z în planul dezvoltării cognitive, profesorii trebuie să manifeste o grijă deosebită în proiectarea activităților didactice. O insuficiență grijă față de conceperea lecțiilor poate duce la improvizații, stereotipii, toate având drept consecințe neclarități în mintea elevilor, determinând incapacitatea lor de a-și rezolva temele pentru acasă.  Deoarece geometria este integral deductivă, neînțelegerea unei verigi generează dificultăți din ce în ce mai mari.

Da, este adevărat, nu toți elevii „văd” în spațiu, dar toți elevii pot fi ghidați cu profesionalism și tact pedagogic, cu metode stimulativ-creative pentru o bună înțelegere a noțiunilor de geometrie și o stimulare a dezvoltării operațiilor gândirii, mai ales în contextul în care vorbim de modernitate și inovație în educație, de metode stimulativ-creative și de principii de  didactică modernă.

„Mama e prea ocupată să fie mamă…”

Ana nu zâmbește aproape niciodată. Ana are 12 ani și este elevă în clasa a VI-a. Am întrebat-o astăzi pe Ana (12 ani, clasa  a VI-a) despre hobby-urile ei, despre preocupările și preferințele din timpul liber. Pentru câteva zeci de secunde în Cabinet s-a așezat o liniște apăsătoare. Am așteptat cu îngăduință și răbdare să „smulg” de la ea puțin entuziasm, nițică bucurie și, de ce nu, inspirație pentru o comunicare deschisă.

În general, copiii vorbesc cu ușurință despre ceea ce le place să facă, despre activitățile care îi bucură și care îi motivează. Nimic. Ana nu a spus decât: „Nu îmi place nimic”. 

Am insistat…”Poate asculți muzică?  Vorbești mult cu prietenele tale? Îți plac plimbările în natură?  Urmărești un vlogger? Îți place să gătești?”  Răspunsul copilei a venit prompt: „Eu nu pierd timpul, doamnă! Nu am timp de pierdut. Eu trebuie să învăț. Mama spune că astea (hobby-urile) sunt mofturi.”
Am îndrăznit să întreb mai mult…”Mama ta are hobby-uri? Ce îi place ei să facă în timpul liber?” Și răspunsul fetiței mi-a dat câteva indicii despre cauzele „tristeții” pentru care a vrut să vorbească cu mine: „Mama e prea ocupată să fie mamă! Ea nu are timp de altceva.”

Eu nu spun decât atât:
„Mofturile” ne echilibrează. „Mofturile” sunt acele aspecte pozitive ale vieții care ne ajută să fim bine cu noi și cu cei din jur. Și, dacă ești mamă, acum e momentul „să dai în mintea copiilor”. Ai multe de învățat de la ei. De exemplu, să te joci minute sau ore în șir, fără un scop anume și fără să ții cont de ce se întâmplă în jur. S-ar putea ca, atunci când se termină joaca, problemele să-și găsească mai ușor rezolvarea și zâmbetul tău să fie zâmbet pentru copilul tău.

De aceea, singura recomandare pe care îmi permit să o fac este: „Pentru o bună sănătate emoțională, alegeți un moft pentru fiecare zi! Cât de cât!” 

Parenting update. Necesar și obligatoriu

Odată cu începerea școlii, reîncep dezbaterile dintre părinți pe grupurile de whatsapp. Nevoia de a comunica clar și succint este mai urgentă ca niciodată și apar adesea întrebări legate de activitatea școlară și evoluția la învățătură, dar și de disconfortul emoțional resimțit de copii la presiunea adulților. Și apar mulți părinți nemulțumiți, revoltați și atotștiutori…Și profesori, deopotrivă!

În sfera educației, iraționalul domnește încă. Când e vorba de propriul copil, ies la iveală emoții refulate, uneori, de mai multe generații. Reacțiile părinților nu pot fi neutre. Fiecare părinte poartă cu sine convingeri și repere proprii. Comportamentele parentale sunt, bineînțeles,  modelate și de trendurile secolului XXI și de recomandările educatorilor și psihologilor în vogă. Acum părinții au devenit experți în pedagogie, teoria instruirii, didactică și, mai ales, experți în evaluarea performanțelor academice ale propriilor copii. (Unii chiar și în evaluarea copiilor altor părinți: „Maria ta a răspuns mai bine decât Maria mea!”)

Explozia informațională din social-media are un impact puternic asupra relațiilor (părinți-copii, părinți-educatori, părinți-părinți) și contribuie semnificativ la înțelegerea responsabilității parentale.

Prezentul copiilor noștri începe cu trecutul nostru. La prima vedere, s-ar părea că părinții moderni au înțeles că metodele „clasice” de educare, de soiul pedepselor, recompenselor sau corecției fizice, nu doar că sunt nocive pentru copil, ci îl pot conduce către eșec sau inadaptare atunci când va fi adult. Și totuși, părinții încă își mai cresc copiii după credințe de genul: „Băieții nu plâng!”, Fetițele nu sunt frumoase când sunt triste!” sau „Rupem foaia, să te înveți minte!”, „Trebuie să scrii frumos, altfel se supără Doamna!”, „Știu eu mai bine ce îți trebuie ție!”

Și mesajele pline de intenții bune ale părinților (adulților, în general) au un ecou foarte puternic asupra copilului. De exemplu, dacă adultul (părinte sau educator) spune: „Hei, leneșo! Îți ia o oră să scrii trei rânduri” sau „Iar a luat inteligenta 3 la matematică” sau „Cine te crezi, Regina Angliei?”, aceste mesaje pot produce răni emoționale și conflicte ce pot transforma copilul.  De câte ori n-ați auzit și profesori încercând să-și „motiveze” elevii pentru învățare cu expresii de genul: „Dacă nu înveți, vei ajunge cioban la oi!”, „Ești zero barat! Nu o să se aleagă nimic de tine!” 

E șocant?! Nu, nu am inventat eu astea acum. Chiar se spun lucrurile astea copiilor. Încă se spun…Încă trăim într-o societate unde lupta pentru putere primează, unde afirmarea autorității se face prin obediență și umilire, prin ordine și porunci, prin sarcini școlare date haotic și fără a ține cont de particularitățile individuale de dezvoltare ale elevilor. (Le dăm elevilor cât mai multe sarcini de muncă independentă  (teme)… și din manual, și din fișe, și din auxiliare. Așa, ca să fie! Să se vadă că Doamna muncește! Facem, în continuare, clasamente: cei mai buni, cei mai slabi).

În realitate, acestea nu sunt metode de educație.  Aceste devalorizări sunt niște palme emoționale care-l rănesc pe copilul care le primește, adultul care le proferează, dar și relația dintre ei. Insultarea, devalorizarea, judecarea nu sunt metode educative. Să judeci pe cineva înseamnă să preiei puterea asupra celuilalt pentru a nu privi spre tine însuți. Adulții trebuie să facă distincția clară între constatare și interpretare. Da, ca profesor, pot aprecia nivelul de cunoștințe al elevului ca fiind foarte scăzut, notele care sunt sub medie_asta e o realitate obiectivă. Dar când un profesor spune: „Ești zero barat!”, asta este o interpretare generalizantă, o definire a elevului, nu a notelor. Interpretarea este subiectivă, este în funcție de perspectiva proprie, din punctul propriu de vedere, nu de realitatea obiectivă. Educatorii și părinții nu au voie, totuși,  să uite de tendința naturală a copilului de a se conforma la ceea ce îi spunem despre el (efectul Pygmalion_realizarea automată a predicțiilor, Studiu Rosenthal, R.A &Jacobson, L., 1996). Noi îl considerăm pe copil slab („ești zero barat”), iar el se instalează într-o dinamică de eșec: „sunt slab, deci n-are rost să încerc problema, oricum n-o să reușesc…” (sau „Ești un copil obraznic!”…”Sunt rău, nu voi încerca să fac lucrurile altfel”).  Copilul se conformează acestor definiții prin acțiunile și comportamentele sale și seamănă din ce în ce mai mult cu imaginea pe care și-o face adultul despre el și astfel îi confirmă ideea.

Adulții uită un lucru important: copiii fac tot ce pot. Dacă nu reușesc să răspundă așteptărilor noastre este pentru că le cerem prea mult (le cerem lucruri care nu sunt sub controlul lor) sau avem așteptări nerealiste. Poate ar trebui să fim mai atenți la nevoile reale ale copiilor. În principiu, sunt nevoile umane de bază: afecțiune, conectare, înțelegere, acceptare. Necondiționate.  Dacă există o criză de autoritate („Nu mă mai înțeleg deloc cu copilul meu”, spun părinții, „Am o experiență de peste 30 de ani la catedră, dar așa generație ca asta n-am avut”, spun profesorii), este vorba mai mult de lipsa noastră, ca adulți, de control interior și de conștiință de sine decât de un deficit al autoritarismului.

Adulții, cu cât sunt mai autoritari, cu atât sunt mai puțin siguri pe ei. Adulții de azi sunt generațiile crescute în frică, sunt copiii care au fost învățați că vinovăția și rușinea sunt virtuți, că e în regulă să te simți vinovat (așa devii responsabil și corect), că e ok să ascunzi ce simți, să te rușinezi de trăirile tale (așa eviți greșeli). Acum știm că rușinea și vinovăția sunt emoții distructive, că frica destabilizează și blochează raționalul și ar fi bine să nu uităm asta atunci când vorbim cu copiii.

Copiii noștri vorbesc despre noi, părinții. Elevii noștri vorbesc despre noi, profesorii. Tot ceea ce fac copiii noștri, tot ceea ce sunt ei, noi, adulții, am sădit în ei. Ar fi bine să nu uităm asta și să încercăm să nu fim aspri cu ei pentru că, în realitate, suntem aspri cu noi. O vorbă înțeleaptă dintr-un joc al copiilor zice așa: „Cine spune ăla e!”. Amintiți-vă asta data viitoare când îi spuneți copilului că e obraznic, rău, puturos…. Vorba asta e ca o metaforă revelatoare, ca o cheie de autocunoaștere și optimizare personală.  Să fim adulți mai buni ca să avem copii mai buni!

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

„Cine spune ăla este…”

Cum se pregătește pentru ore un adolescent de 15 ani?

Manualele stau închise în sertar, iar pe birou e deschis laptopul. Pe ecran sunt deschise mai multe documente: istorie, engleză și fizică, iar în bară sunt ascunse paginile de iTunes și Facebook, în laterala dreaptă Discord. La căști ascultă un podcast.

Multitasking? Nicidecum. Doar atenție tulburată. Folosirea simultană a mai multor sarcini are un rol foarte important în viața mentală a tinerilor.  Multitaskingul este strâns asociat cu ceea ce psihologia modernă și neurostiințele cognitive numesc „control cognitiv”. Studiile au arătat că oamenii care folosesc simultan mai multe medii digitale prezintă probleme în privința controlului propriei minți. „Indivizii care practică multitaskingul au dificultăți mai mari în ignorarea stimulilor inutili, pot ignora mai greu stimulii nesemnificativi din propria memorie și sunt mai puțini eficienți în trecerea de la o sarcină la alta.”(Spitzer, 2009).

Multitaskingul, atât de invocat de adolescenți, („pot să fac temele în timp ce ascult muzică și vorbesc cu prietenii mei”) devine intens și cronic și duce la o modificare a stilului cognitiv. Procesele de atenție pot fi modificate prin învățare și folosirea intensă a mediilor digitale poate duce la tulburări ale atenției. Cei ce practică multitaskingul își antrenează conștient superficialitatea și ineficiența.
Concluzia e una singură: multitaskingul nu este ceva ce trebuie încurajat sau stimulat la generațiile următoare.  Este de preferat să ne concentrăm pe ceea ce este esențial.

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!

Cum învață copiii responsabilitatea?

Adevăr, onestitate, încredere și respect sunt valorile pe care elevii le identifică și definesc, dar nu mai cred în ele sau nu le mai regăsesc decât fie în morala poveștilor fie în regulile/ cerințele adulților, în acel “TREBUIE SĂ…” care n-are legătură cu dorințele și nevoile reale ale copiilor. În aceste condiții, când dorințele nu sunt împlinite, reacțiile emoționale vor fi negative. Așa apare minciuna de tipul: “Școala e pe primul loc pentru mine!” „Abia aștept să mă întorc la școală!”….
Răspunsurile sunt cel puțin surprinzătoare, în condițiile unei realități triste în care profesorii și părinții se plâng deopotrivă de elevi/ copii fără preocupări pentru activitățile școlare, fără motivație reală, neimplicați și superficiali. Apare aici întrebarea firească: „De ce mint copiii?”

În activitatea mea am întâlnit deopotrivă elevi, părinți și dascăli, cu nevoi, emoții, dorințe, aspirații diferite, care provin din medii sociale diverse și, evident, au convingeri, credințe și atitudini variate. Cu toții sunt animați însă de același ideal: devenirea prin educație. Cel puțin la nivel declarativ… Ori educație înseamnă creștere, dezvoltare, evoluție, deschidere la nou, dorință de schimbare asumată, responsabilitate. Învățăm zi de zi, chiar și noi, adulții, ne adaptăm la situații noi pentru confortul personal. Ne conservăm energia și resursele pentru binele propriu și uneori ascundem adevărul, tindem chiar să mințim dacă vrem să prevenim un context emoțional negativ. Ascundem uneori adevărul pentru că ne pasă de ceilalți și nu vrem să-i rănim. Studiile recente (Lupoli, Jampol&Oveis, 2017) scot în evidență asocierea dintre compasiune și minciunile prosociale, dar și faptul că, în mod surprinzător, compasiunea crește incidența minciunilor. Mai exact, când e nevoie să dăm un feed-back negativ tindem să mințim mai mult și o facem din… compasiune. („Să fie bine ca să nu fie rău…”🙃). Și copiii fac la fel uneori. Învață în fiecare zi de la noi, adulții din preajma lor, profesori sau părinți.

Părinții pot transmite valori, cultiva atitudini și abilități. Și chiar fac asta, în mod conștient sau inconștient.  Toate acestea însumează „cei 7 ani de-acasă”.  Tot ce se petrece în jurul copilului este experiență de învățare. Tot ei, părinții, își doresc copii responsabili, adaptați, fericiți. Într-un context idealist, aș zice, responsabilizarea se face prin apelul la valoare. În realitate, responsabilizarea prin supunere și subordonare deține supremația, atât în mediul familial, cât și în școală.

Părinții sunt diferiți în manifestarea afecțiunii analizate din perspectiva grijii și creșterii/ educării copiilor. Depinde de personalitatea fiecărui părinte și de experiența personală cu propriii părinți. Cu toții se străduiesc să ofere un mediu educativ structurat, coerent și securizant. Unii părinți o fac rezonabil, firesc, natural și sunt receptivi la nevoile copilului. În felul acesta stimulează un sentiment de control și responsabilitate, stabilind reguli proprii dar și respectând regulile impuse de școală, autorități etc.  Mesajul transmis de aceștia este: „Respect ca să fiu respectat!”

Părinții revoltați, mult prea „implicați”, care cer „socoteală” dascălilor și sancționează orice demers care contravine convingerilor proprii, („sufocați” de mască și „atacați” permanent de oameni „răi”) vor cultiva copiilor un sentiment de nesiguranță,  anxietăți și frici care se vor traduce mai târziu în comportamente nepotrivite și inadaptare, depresii sau chiar tulburări. Mesajul transmis este: „Am drepturi, nu și responsabilități!”

De cealaltă parte, avem o școală în care,  din păcate, valori ca simplitatea, empatia și umanitatea au fost înlocuite cu critica, frica și rușinea, unde dascălii se erijează în „stăpâni ” în fața copiilor și „supuși ” în fața  părinților și inspectoratelor școlare, o școală unde colaborarea între profesori lipsește cu desăvârșire și promovarea stării de bine se limitează la rapoartele cosmetizate frumos la final de semestru. Mesajul pe care îl transmit unii dascăli (preocupați de dezvoltare personală prin ateliere de numerologie și nu prin formări didactice) îl înțelegeți fără să fie nevoie să detaliez.

Și uite-aşa se ajunge la lipsa de responsabilitate a copilului, a adultului de mai târziu. Copilul nu va învăţa să anticipeze consecinţele actelor proprii, ci va învăţa să anticipeze reacţiile celor din jur, după care se va ghida; nu va învăţa că trebuie să-şi asume consecinţele actelor sale, ci cum să mintă, să şantajeze, să mituiască şi să manipuleze pentru a-şi atrage privilegii şi a evita neplăceri, pentru a ocoli sau evita reguli.

„Vreme trece, vreme vine…”

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Pedagogia lui Creangă

Atelier de psihoeducație

„…dimineața, învățătorul va petrece cu școlarii vorbind și făcându-i să vorbească despre felurite jocuri copilărești […]

Toate aceste plăcute convorbiri fac și pe cei mai sfiicioși copii să capete îndrăzneală de a vorbi și de a vedea că învățătorul nu este precum și nici nu trebuie să fie un ce de spaimă.

Timpul acesta nu este pierdut căci învățătorul deprinde școlarii pe nesimțite cu regula și tot acum are prilejul de a cunoaște natura și apucăturile fiecărui copil care, dacă ar fi rele, trebuie sa îi desbăreze de dânsele încetul cu încetul”.
I.D. Marin, „Pedagogia lui Creangă”

Multe din recomandările lui Creangă în problemele învăţământului, bazate pe înţelegerea psihologiei copilului,
pe dragostea şi respectul faţă de el sunt actuale şi astăzi. Şcoala nouă (chiar și școala online) pe care intenţionăm să o construim, nu poate să nu ţină cont de experienţa marelui pedagog din Humuleşti.

Vezi articolul original