Mai mult decât profesori…

Auzim adesea afirmații despre elevi, despre atitudinile lor, despre motivația lor pentru învățare: „Elevii de azi nu mai vor să învețe carte…”, „Elevii nu mai sunt interesați de ce le oferă școala…”, „Elevii nu participă activ la lecție, nu se implică în activitățile școlare”, ba chiar situații mai grave, „sfidează profesorii și școala.” Din păcate, unele dintre aceste afirmații le auzim cel mai des chiar din gura unor dascăli care uită un amănunt important: profesorul este principalul agent al actului didactic.

Uneori, ca profesori, căutăm sau chiar inventăm moduri prin care explicăm de ce nu pot învăța elevii: din cauza deficiențelor sau a lipsurilor, a faptului că nu au sprijinul părinților, din cauza ….sistemului😁 etc. E adevărat că susținerea și încurajarea din partea familiei (atât emoțională, cât și materială) sunt factori importanți în dezvoltare, după cum, la fel de importante sunt condițiile de mediu școlar sau social (școală din mediu urban sau rural, oraș mic sau capitală, România sau Elveția…), dar cred că la baza acestor afirmații („elevii nu sunt interesați să învețe”) stau convingeri eronate ale profesorilor care pierd din vedere faptul că ei sunt responsabili pentru schimbare, pentru transformare….pentru că a educa înseamnă a crește, a forma prin educație și pentru că rolul educatorului este de a influența în mod sistematic (și în cadru organizat!) formarea și dezvoltarea copiilor; a dirija dezvoltarea, a deprinde, a obișnui, a crește, a ajuta intră în sarcina profesorului. Astfel, indiferent de condițiile de mediu și intelectuale ale fiecărui elev, profesorul trebuie să aibă convingerea că el poate ajuta, profesorul trebuie să aibă încredere în puterea sa de a influența parcursul școlar și de dezvoltare al unui elev.

Convingerea eronată a profesorului că el nu poate schimba nimic îi face pe elevi candidați la insucces și chiar eșec școlar. Dacă profesorul nu are încredere în propriile competențe, dacă nu încurajează, nu luptă pentru schimbare, dacă profesorul este el însuși rezistent la schimbare, progresul educațional va întârzia să apară.

Învățarea este, în egală măsură, a profesorului. Profesorul inițiază învățarea, o dirijează, o asistă pe parcursul unei activități instructiv-educative. Sintagma (deja clișeu) „profesorul e dirijorul clasei” are nevoie de un upgrade. Profesorul e mai mult decât dirijor în școala secolului XXI, profesorul trece la nivelul următor, adaptat vremurilor, devine un DJ, iar comenzile la butoane sunt mai mult decât niște indicații și instrucțiuni. Profesorul trebuie să știe exact ce buton (nivel) să activeze: cognitiv, afectiv sau social în funcție de „beat” (ritmul propriu) și de particularitățile fiecărui elev și a fiecărei experiențe de învățare.

Esențial pentru profesori este să fie conștienți de diferitele faze ale învățării și de nivelul la care se găsește fiecare dintre elevii săi în propria învățare. Oferirea de indicații pentru un nivel greșit reprezintă o eroare. Soluția este de a oferi o indicație cu puțin peste nivelul actual al elevului și a ținti spre trecerea la „+1” a acestui nivel. Asta înseamnă progres educațional, iar progresul ar trebui să fie preocuparea prioritară a profesorului și nu excelența. Un profesor care pune etichete („elevii nu vor să învețe”) nu oferă decât un detaliu de competență profesională și de calitate umană nedemne de profesia didactică. Și detaliile astea își pun amprenta asupra dezvoltării copiilor și a evoluției întregii societăți. Nu ne-ar strica puțină modestie, moderație și disciplină. Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!

RĂTĂCIȚI ÎN ONLINE

Ritmul bezmetic al muncii de acasă în care ne trezim din ce în ce mai devreme și ne culcăm din ce în ce mai târziu, încercând să bifăm cât mai multe din sarcinile jobului (mail-uri, adrese, webminarii, cursuri, raportări ș.a.) și din responsabilitățile casei, este un fel de viață asumată care ne ajută, oarecum, să depășim această perioadă de pandemie.

Parcă uităm de virus, de pericolele infectării, de lacunele sistemului sanitar, de incompetența clasei politice, de lipsurile din școli… și de toate celelalte probleme când intrăm în lumea virtuală. Din „ciudații de ieri” (cei care eram prea conectați și ancorați în era digitală) ne-am transformat în „normalii de azi” (fără tehnologie, conectare și competențe digitale nu ne putem desfășura activitatea online). Participarea intensă și (prea)activă la cursuri, webminarii, ateliere, conferințe și sesiuni de informare online ne oferă iluzia împlinirii, dar nu și certitudinea că nu ne-am rătăcit de sens. N-ar trebui să trecem cu vederea că școala (fie ea și online) are aceeași misiune și aceea este să ofere fiecărui copil posibilitatea de a se dezvolta într-un un mediu stimulativ, deschis, al respectului față de sine și față de ceilalți și de a se pregăti pentru integrarea într-o societate dinamică, în permanentă schimbare. Și acum, în condițiile școlii online, e foarte important ca și noi, profesorii, să fim empatici poate mai mult decât înainte, să punem pe primul plan sănătatea emoțională a copiilor, a părinților și, nu în ultimul rând, a noastră. Această rutină galopantă și, uneori, forțată a școlii în online („să facem cât mai mult”, să nu „pierdem” materia, „să nu rămânem în urma …programei” etc) obosește și copleșește nu doar copiii și părinții, dar ne epuizează și pe noi, profesorii, ne lasă fără resurse de echilibru. Și, atunci când rezervorul resurselor emoționale se golește, apar stări de anxietate și frustrate, care vin la pachet cu episoade depresive, care pun în pericol sănătatea emoțională. Și unul din indicatorii reușitei și succesului oricărei activități este echilibrul emoțional.

Ce putem face să gestionăm gândurile negative care ne copleșesc uneori?

Îndrăznesc să fac recomandări („suportul socio-emoțional” este responsabilitatea consilierului și intră în atribuțiile specifice din Fișa postului😉):

  1. Asumați-vă responsabilitatea! Îndepliniți-vă toate cerințele job-ului (din Fișa postului) înainte de a cere privilegii. Respectați regulile. Multe detalii ale muncii pot părea inutile (completarea de formulare, declarații, fișe de prezență, rapoarte etc), dar dacă sunt importante pentru instituția (firma) angajatoare, respectați sarcina de lucru. (Î: Ce trebuie să fac EU în situația de față?)
  2. Priviți în ansamblu! Focusați-vă pe ce este important pentru dumneavoastră în contextul larg al problemei. Dacă priviți cu ochi de vultur la ceea ce fac cei din jur, veți pierde din vedere propriile opțiuni creative de gestionare a situațiilor care apar, veți „scăpa printre degete” abilitatea de a vedea toate posibilitățile și perspectivele problemei. (Î: Ce pot să fac EU în situația de față?)
  3. Acceptați-vă limitele! Cu toții avem (același) timp și energie limitată: 24 de h pe zi, 7 zile pe săptămână, 365 de zile într-un an. Nu puneți presiune inutilă pe orele de muncă (8 ore pe zi este suficient!), nu furați din orele de somn (minim 6 ore de somn pe noapte sunt esențiale pentru a avea un ritm bun pentru muncă), nu săriți peste timpul de relaxare (măcar pentru 2 ore pe zi deconectați-vă de tot ce înseamnă muncă, ascultați muzica preferată, urmăriți un film sau faceți doar acele lucruri care vă bine-dispun fără să faceți prea multe eforturi).
  4. Practicați auto-reflecția! Pentru o percepție acurată asupra sinelui e de dorit să fiți conștienți de propriile trăiri, să vă analizați propriile gânduri, să vă puneți întrebări cu privire la propriul comportament. Făcut cât mai onest și tratat ca experiență de învățare, procesul de auto-reflecție vă poate sprijini să tratați cu discernământ (realist) situațiile dificile prin care treceți. (Î: Ce simt/cred/fac EU în această situație?)
  5. Zâmbiți mai des! Cu greu digerăm rezultatele introspecțiilor psihologice adânci care arată că oamenii care zâmbesc au un parcurs existențial mai frumos colorat. E trist pentru cei triști că oamenii optimiști au mai mult succes, că cei încrezători în sine au parte de reușite. Oamenii care zâmbesc sunt companii mai plăcute, emană entuziasm, amprentează energia din jur cu un magnetism pozitiv.

Așadar, nu suspendați bucuria prezentului în așteptarea revenirii la „normalitatea dinainte” de pandemie. Parcurgem etape tranzitorii între ceea ce a fost și ceea ce urmează să vină, doar că …Universul nu are datoria de a face sens pentru noi. Diferența între cei care își consumă tristețile în stări de eternă așteptare și cei care gustă din plin privilegiul de a trăi este aceeași cu diferența între cei ce vor și cei ce obțin.

Avem cu toții același timp: 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, 4 săptămâni într-o lună…365 zile… Sau nu?! Nu vă rătăciți!

Kindly reminder:

Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina!

Cât de cât!

Comportamente de risc la copii și adolescenți

Zilele astea mi-au atras atenția în social media două articole:
1. „Un adolescent de 16 ani a fost înjunghiat în centrul orașului de un necunoscut” (later edit: a fost identificat ‘necunoscutul’: copil, 14 ani)
2. „Elevii nu sunt obligați să țină camera pornită la orele online!”


1. Comentariile la primul articol blamează violența din social media: „Copiii văd prea multă violență la televizor, jocurile video sunt violente, inflencerii nu sunt modele etc.”
E adevărat că expunerea la violență (TV, social media, jocuri etc) activează cognițiile agresive și stările de excitare care facilitează învățarea comportamentelor agresive și astfel copilului nu i se pare nepotrivit să se „apere” răspunzând cu violență așa cum a văzut la eroul din desene animate, să „atace” așa cum face omulețul din jocul lui video preferat sau să intre mereu în mici conflicte (aparent nevinovate) cu colegii de clasă așa cum fac idolii lor din serialele americane. În copilărie, identificarea cu personajele se face foarte ușor. Copiii se folosesc de personajele negative pentru a-și gestiona fricile; ei sunt în căutarea propriului mod de a căpăta un control asupra lucrurilor din jur și asupra propriei persoane.

De aceea monitorizarea și controlul parental al programelor TV și supravegherea în mediul online sunt absolut obligatorii până la vârsta de 12 ani!!!


Comportamentul se învață, nu este înnăscut! Și responsabilitatea comportamentului copiilor este a părinților, în primul rând!!! Părintele este ghid, părintele sprijină ascensiunea morală a copilului lui. Nu lăsați eroii din jocuri, desene animate și filme să vă înlocuiască, nu pasați responsabilitatea unor personaje fictive! Copilul vostru e real, adevărat și în plină dezvoltare!


2. Comentariile la articolul privind obligativitatea participării elevilor la cursuri cu camera video deschisă sunt în mare parte despre drepturile și libertățile elevilor (nu și despre responsabilitățile lor!) și aparțin părinților.

Și aici tot de responsabilitate parentală vorbim și despre cum părinții au datoria morală să-i încurajeze pe copii să vadă avantajele unei comunicări „față în față” online (chiar și din spatele unui ecran). Dar pentru asta ar trebui ei înșiși (părinții) să înțeleagă și să vadă care sunt beneficiile activității didactice pentru copilul lor și să fie mai puțin preocupați de alte aspecte care țin de…mediul fizic.

Vă asigur că niciun profesor nu este interesat de tabloul de pe peretele din spatele biroului copilului (poate doar dacă sunteți fericiții posesori ai vreunui Dali veritabil😉) și nici de culoarea varului de pe perete. Profesorul are o responsabilitate față de actul învățării (chiar și în online), iar învățarea, dragi părinți, pornește de la elev: de la ce știe elevul, ce curiozități are elevul, ce reacții are elevului (acesta este principiul didactic după care se proiectează orice activitate instructiv-educativă: centrarea pe elev), cât interes se vede în ochii elevului. Iar acestea nu pot fi înțelese dacă cel de acasă are camera video închisă. Monitorizarea și controlul vizual permanent va oferi un feed-back profesorului pentru predare.

Mă întreb ce e mai important pentru părinți: un copil sănătos și echilibrat emoțional, cu abilități de acceptare pentru sine și pentru ceilalți, cu abilități de comunicare și relaționare deschise și autentice, cu capacitatea de a percepe lumea și situațiile ca fiind reale, cu încredere și asumare sau un copil „ascuns”, cu teamă permanentă de eșec și fugă de responsabilități?


În concluzie, echilibrul și sănătatea emoțională vor genera comportamente pozitive. Copiii nu sunt răi și violenți, nu sunt leneși și neimplicați, ei doar își dezvoltă comportamente adaptative „de capul lor”, în absența unei supravegheri și a unui ghidaj moral responsabil.

Nu am alăturat aceste două articole întâmplător, ci pentru că ilustrează foarte bine două comportamente de risc pentru sănătatea emoțională: violența și refuzul.

Kindly reminder:

Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!

Disciplina emoțională

Cultivarea disciplinei este poate cea mai grea sarcină a adulților (părinți, educatori…). Dincolo de sensul de dicționar, care poate trezi unora amintiri dureroase, disciplina se poate defini în zilele noastre drept trăsătură de caracter la mare căutare.
Revolta, furia, protestul și refuzul unora de a respecta legea și recomandările în situații de criză, sunt dovezi certe ale unui caracter…slab.

Cred cu tărie că trebuie să înțelegem ceva foarte important zilele acestea: ne facem bine dacă respectăm niște reguli. Nu e despre orgolii, nici despre politică sau lupte pentru putere. E despre acceptare și despre activarea tuturor resurselor pentru a merge mai departe.

Ne lovim de cea mai mare problemă a românului „emancipat” peste noapte: rezistența la schimbare. E foarte frumos (la nivel declarativ) să vorbim despre dezvoltare personală, despre formare continuă și perfecționare, despre evoluție și inovare, dar devine foarte greu când suntem puși în situația de a ieși din zona de confort. Da, îndrăznesc să spun că un om de caracter este disciplinat sau măcar încearcă să-și cultive această disciplină în demersul de a accesa acel nivel superior de dezvoltare personală atât de râvnit.

Fără disciplină calitatea vieții scade dramatic. Și noi, adulții, avem nevoie de această atitudine mai mult decât am crede. Suntem furioși, vulnerabili, triști, chiar indisciplinați în ultima perioadă. E greu pentru toată lumea acum, indiferent de vârstă sau statut social, de contul din bancă sau de profesie.
Transformarea acestei indiscipline în asumare, perseverență și responsabilitate (dincolo de aplecarea firească spre suferința emoțională) este obligatorie dacă vrem să ieșim cu bine din pandemie. Asta înseamnă să fii inteligent, să fii empatic și adaptat. Cei inteligenți și cu adevărat puternici sunt cei care sunt disciplinați, educați și care au respect față de lege și de semenii lor, care văd binele dincolo de zidurile prea înalte ridicate din orgolii și aroganță.

Micile rutine zilnice construiesc binele. Disciplina unor activități simple de tipul: 10 minute pentru dușul de dimineață, micul dejun luat la aceeași oră, cappuccino „to go” de la cafeneaua preferată, munca (activitatea profesională) zi de zi, filmul de sâmbătă, cartea de duminică etc…toate astea conduc la echilibru și sănătate emoțională.
Fiecare își poate stabili si urma mici rutine.
Și când mintea vine să ne păcălească cu gânduri de genul: mai târziu, nu astăzi, nu am chef… să trecem în acțiune, să ne activăm toate resursele de bine: optimism, răbdare, încredere, curaj și asumare.

Când cineva îmi spune că nu are deloc timp liber, că nu-și vede capul de treabă, că nu-i ajunge timpul, pentru mine nu mai e ceva de admirat. Să ai tot timpul ocupat spune despre tine și lucruri mai puțin vizibile, dar demne de luat în considerație. E clar că nu știi să te organizezi și ești ineficient sau că ți-ai asumat mult mai mult decât poți duce, pentru că nu știi să spui “nu”. Sau vorbește despre o nevoie extremă de a demonstra că ești important și căutat, sau despre un gol fără sfârșit pe care vrei să-l umpli cu „proiecte” în calendar.
Kindly reminder: Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!