Cum să iubești un copil

„Crescând cu ideea că sunt iubiți, dar nesimțindu-se iubiți, oamenii nu mai știu ce este iubirea. Crescând cu ideea că sunt protejați, dar nesimțindu-se protejați, oamenii nu mai știu ce e protecția și ce e abuzul.” (Vistiana Long)

Oamenii iubesc diferit. Fiecare pune pe masă ceea ce are: bunătate, răbdare, duioșie, respect, apreciere, atitudini pro-sociale sau, dimpotrivă, agresivitate, impulsivitate, infatuare și …patologii. Omul este atât cât iubește și este atât cât înțelege din tot ce trăiește doar împreună cu ceilalți oameni. Chiar dacă experiența de viață ne formează caracterul și comportamentul, psihicul nu evoluează mereu la același nivel, ci necesită atenție sporită. Construcția unui psihic sănătos se face în primii 7 ani de viață, în copilăria timpurie, atunci când nu ‘prea’ avem „rațiune”.  Dacă un copil are parte de iubire și de emoții „bune”, de educație cu blândețe, cu iubire responsabilă în primii ani de viață va învăța să iubească și să se iubească. Iubirea mamei este echilibrul de mai târziu. Ceea ce înveți în primii ani de viață nu vei uita niciodată.

Iubirea nu poate exista în afara înțelegerii celuilalt, acceptării necondiționate și a dăruirii. Când iubești doar oferi, nu aștepți să primești nimic în schimb. Doar dăruiești. Simplu, curat, necondiționat. Iubirea de oameni, dar mai ales iubirea față de copii nu se negociază.  Nici cu Dumnezeu, nici cu șeful, nici cu tine însuți…
Cred foarte mult în capacitatea creierului uman de a-și forma niște tipare, niște șabloane, în funcție de primele experiențe. Iar experiențele timpurii, indiferent de ce facem, au un efect foarte mare asupra alegerilor, obiceiurilor, comportamentelor noastre.
Cum dăruim și știm să primim iubire depinde de aceste prime experiențe timpurii și, abia după aceea, de felul în care noi permitem ca iubirea să ne influențeze. Oamenii pe care-i întâlnim de-a lungul vieții și care se apropie suficient de mult de noi din punct de vedere afectiv, fizic, erotic, ne pot schimba aceste șabloane pe care le-am dezvoltat în copilărie, dar pentru asta e nevoie de experiențe, de timp și, aproape întotdeauna, de suferință. E nevoie să-ți permiți să te întâlnești și cu un disconfort. E cumva firesc să nu vrei să-i oferi celuilalt atenție și disponibilitate, dacă creierul tău a învățat că iubirea te ține la distanță și că nu te poți apropia…
Iubirea se învață doar prin celălalt.  Neiubiții nu au avut nimic, doar un gol imens pe care l-au îmbrățișat și pe care îl oferă celor din jur sub forma abuzului in forme diverse: distanță, orgoliu nemăsurat, sarcasm, control, umilire și superioritate.

„Toți părinții consideră că și-au iubit copiii și i-au protejat. Toți copiii deveniți adulți, când au atacuri de panică, depresie, anxietate generalizată, probleme în relații sau probleme de sănătate, mergând pe firul formării lor ca oameni, descoperă că nu s-au simțit iubiți și protejați. Nici unii, nici alții nu mint.” (Vistiana Long)

Dragostea nu este ceva natural. Mai degrabă necesită disciplină, concentrare, răbdare, credință și depășirea narcisismului. Nu este un sentiment, este o practică. Freud scria despre cât de des se întâmplă ca neajunsurile din copilărie, mai mari sau mai mici, să dea naștere unor modele comportamentale toxice și haotice la maturitate. Prin narcisismul nostru, cu toții pretindem compensații pentru rănile suferite în copilărie, crezând că ni se cuvin anumite lucruri pentru că am fost cândva nedreptățiți. Ca adult, când ignori o sută de lucruri pozitive, dar îl găsești pe singurul negativ, e clar că ai o problemă de înțelegere. Și pentru că riști să pierzi aprobarea de care ai nevoie, alegi să fii ipocrit. Pentru că ești confuz și nimic nu îți este clar, minți (ca să pari important la modul cel mai stupid) sau fugi, te ascunzi în spatele unor responsabilități („Sunt foarte ocupat/ă”). E clar că aceste comportamente sunt la îndemâna oricui şi nu merită o atenţie specială. Totuși, dacă avem vreo miză, vom solicita temeiuri şi dovezi și nu ne vom lăsa impresionați de promisiuni care rămân suspendate în conversații inutile sau proiecte/visuri nerealiste. Există un soi de atașament față de suferință al adultului „ocupat” – suferința este un fel de drum de viață, iar alegerile greșite sunt negate și puse pe seama…ghinionului („pentru că nu am noroc”) sau sunt atribuite altora („pentru că cineva are ceva cu mine!”)
Problema este că persoanele care au un istoric de suferință au o abilitate specială de a produce un mediu propice suferinței- deci își saboteaza relațiile cu cei din jur și nu sunt capabili de iubire. Ieșirea din suferință este un proces extrem de greu și implică o doză serioasă de implicare, dorința de a fi bine și înțelegerea faptului că pentru a fi bine trebuie să-și dea voie să învețe alt model de funcționare.
Pare complicat, dar nu este imposibil. Și, ca părinte, adultul poate porni de la înțelegerea faptului că cea mai bună dovadă de iubire arătată copilului este conștientizarea faptului că responsabilitatea este intotdeauna a adultului față de copil și nu invers.