Cum se pregătește pentru ore un adolescent de 15 ani?

Manualele stau închise în sertar, iar pe birou e deschis laptopul. Pe ecran sunt deschise mai multe documente: istorie, engleză și fizică, iar în bară sunt ascunse paginile de iTunes și Facebook, în laterala dreaptă Discord. La căști ascultă un podcast.

Multitasking? Nicidecum. Doar atenție tulburată. Folosirea simultană a mai multor sarcini are un rol foarte important în viața mentală a tinerilor.  Multitaskingul este strâns asociat cu ceea ce psihologia modernă și neurostiințele cognitive numesc „control cognitiv”. Studiile au arătat că oamenii care folosesc simultan mai multe medii digitale prezintă probleme în privința controlului propriei minți. „Indivizii care practică multitaskingul au dificultăți mai mari în ignorarea stimulilor inutili, pot ignora mai greu stimulii nesemnificativi din propria memorie și sunt mai puțini eficienți în trecerea de la o sarcină la alta.”(Spitzer, 2009).

Multitaskingul, atât de invocat de adolescenți, („pot să fac temele în timp ce ascult muzică și vorbesc cu prietenii mei”) devine intens și cronic și duce la o modificare a stilului cognitiv. Procesele de atenție pot fi modificate prin învățare și folosirea intensă a mediilor digitale poate duce la tulburări ale atenției. Cei ce practică multitaskingul își antrenează conștient superficialitatea și ineficiența.
Concluzia e una singură: multitaskingul nu este ceva ce trebuie încurajat sau stimulat la generațiile următoare.  Este de preferat să ne concentrăm pe ceea ce este esențial.

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!

Comportamente de risc la copii și adolescenți

Zilele astea mi-au atras atenția în social media două articole:
1. „Un adolescent de 16 ani a fost înjunghiat în centrul orașului de un necunoscut” (later edit: a fost identificat ‘necunoscutul’: copil, 14 ani)
2. „Elevii nu sunt obligați să țină camera pornită la orele online!”


1. Comentariile la primul articol blamează violența din social media: „Copiii văd prea multă violență la televizor, jocurile video sunt violente, inflencerii nu sunt modele etc.”
E adevărat că expunerea la violență (TV, social media, jocuri etc) activează cognițiile agresive și stările de excitare care facilitează învățarea comportamentelor agresive și astfel copilului nu i se pare nepotrivit să se „apere” răspunzând cu violență așa cum a văzut la eroul din desene animate, să „atace” așa cum face omulețul din jocul lui video preferat sau să intre mereu în mici conflicte (aparent nevinovate) cu colegii de clasă așa cum fac idolii lor din serialele americane. În copilărie, identificarea cu personajele se face foarte ușor. Copiii se folosesc de personajele negative pentru a-și gestiona fricile; ei sunt în căutarea propriului mod de a căpăta un control asupra lucrurilor din jur și asupra propriei persoane.

De aceea monitorizarea și controlul parental al programelor TV și supravegherea în mediul online sunt absolut obligatorii până la vârsta de 12 ani!!!


Comportamentul se învață, nu este înnăscut! Și responsabilitatea comportamentului copiilor este a părinților, în primul rând!!! Părintele este ghid, părintele sprijină ascensiunea morală a copilului lui. Nu lăsați eroii din jocuri, desene animate și filme să vă înlocuiască, nu pasați responsabilitatea unor personaje fictive! Copilul vostru e real, adevărat și în plină dezvoltare!


2. Comentariile la articolul privind obligativitatea participării elevilor la cursuri cu camera video deschisă sunt în mare parte despre drepturile și libertățile elevilor (nu și despre responsabilitățile lor!) și aparțin părinților.

Și aici tot de responsabilitate parentală vorbim și despre cum părinții au datoria morală să-i încurajeze pe copii să vadă avantajele unei comunicări „față în față” online (chiar și din spatele unui ecran). Dar pentru asta ar trebui ei înșiși (părinții) să înțeleagă și să vadă care sunt beneficiile activității didactice pentru copilul lor și să fie mai puțin preocupați de alte aspecte care țin de…mediul fizic.

Vă asigur că niciun profesor nu este interesat de tabloul de pe peretele din spatele biroului copilului (poate doar dacă sunteți fericiții posesori ai vreunui Dali veritabil😉) și nici de culoarea varului de pe perete. Profesorul are o responsabilitate față de actul învățării (chiar și în online), iar învățarea, dragi părinți, pornește de la elev: de la ce știe elevul, ce curiozități are elevul, ce reacții are elevului (acesta este principiul didactic după care se proiectează orice activitate instructiv-educativă: centrarea pe elev), cât interes se vede în ochii elevului. Iar acestea nu pot fi înțelese dacă cel de acasă are camera video închisă. Monitorizarea și controlul vizual permanent va oferi un feed-back profesorului pentru predare.

Mă întreb ce e mai important pentru părinți: un copil sănătos și echilibrat emoțional, cu abilități de acceptare pentru sine și pentru ceilalți, cu abilități de comunicare și relaționare deschise și autentice, cu capacitatea de a percepe lumea și situațiile ca fiind reale, cu încredere și asumare sau un copil „ascuns”, cu teamă permanentă de eșec și fugă de responsabilități?


În concluzie, echilibrul și sănătatea emoțională vor genera comportamente pozitive. Copiii nu sunt răi și violenți, nu sunt leneși și neimplicați, ei doar își dezvoltă comportamente adaptative „de capul lor”, în absența unei supravegheri și a unui ghidaj moral responsabil.

Nu am alăturat aceste două articole întâmplător, ci pentru că ilustrează foarte bine două comportamente de risc pentru sănătatea emoțională: violența și refuzul.

Kindly reminder:

Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!