Diana Maria Fără categorie

Parenting update. Necesar și obligatoriu

Odată cu începerea școlii, reîncep dezbaterile dintre părinți pe grupurile de whatsapp. Nevoia de a comunica clar și succint este mai urgentă ca niciodată și apar adesea întrebări legate de activitatea școlară și evoluția la învățătură, dar și de disconfortul emoțional resimțit de copii la presiunea adulților. Și apar mulți părinți nemulțumiți, revoltați și atotștiutori…Și profesori, deopotrivă!

În sfera educației, iraționalul domnește încă. Când e vorba de propriul copil, ies la iveală emoții refulate, uneori, de mai multe generații. Reacțiile părinților nu pot fi neutre. Fiecare părinte poartă cu sine convingeri și repere proprii. Comportamentele parentale sunt, bineînțeles,  modelate și de trendurile secolului XXI și de recomandările educatorilor și psihologilor în vogă. Acum părinții au devenit experți în pedagogie, teoria instruirii, didactică și, mai ales, experți în evaluarea performanțelor academice ale propriilor copii. (Unii chiar și în evaluarea copiilor altor părinți: „Maria ta a răspuns mai bine decât Maria mea!”)

Explozia informațională din social-media are un impact puternic asupra relațiilor (părinți-copii, părinți-educatori, părinți-părinți) și contribuie semnificativ la înțelegerea responsabilității parentale.

Prezentul copiilor noștri începe cu trecutul nostru. La prima vedere, s-ar părea că părinții moderni au înțeles că metodele „clasice” de educare, de soiul pedepselor, recompenselor sau corecției fizice, nu doar că sunt nocive pentru copil, ci îl pot conduce către eșec sau inadaptare atunci când va fi adult. Și totuși, părinții încă își mai cresc copiii după credințe de genul: „Băieții nu plâng!”, Fetițele nu sunt frumoase când sunt triste!” sau „Rupem foaia, să te înveți minte!”, „Trebuie să scrii frumos, altfel se supără Doamna!”, „Știu eu mai bine ce îți trebuie ție!”

Și mesajele pline de intenții bune ale părinților (adulților, în general) au un ecou foarte puternic asupra copilului. De exemplu, dacă adultul (părinte sau educator) spune: „Hei, leneșo! Îți ia o oră să scrii trei rânduri” sau „Iar a luat inteligenta 3 la matematică” sau „Cine te crezi, Regina Angliei?”, aceste mesaje pot produce răni emoționale și conflicte ce pot transforma copilul.  De câte ori n-ați auzit și profesori încercând să-și „motiveze” elevii pentru învățare cu expresii de genul: „Dacă nu înveți, vei ajunge cioban la oi!”, „Ești zero barat! Nu o să se aleagă nimic de tine!” 

E șocant?! Nu, nu am inventat eu astea acum. Chiar se spun lucrurile astea copiilor. Încă se spun…Încă trăim într-o societate unde lupta pentru putere primează, unde afirmarea autorității se face prin obediență și umilire, prin ordine și porunci, prin sarcini școlare date haotic și fără a ține cont de particularitățile individuale de dezvoltare ale elevilor. (Le dăm elevilor cât mai multe sarcini de muncă independentă  (teme)… și din manual, și din fișe, și din auxiliare. Așa, ca să fie! Să se vadă că Doamna muncește! Facem, în continuare, clasamente: cei mai buni, cei mai slabi).

În realitate, acestea nu sunt metode de educație.  Aceste devalorizări sunt niște palme emoționale care-l rănesc pe copilul care le primește, adultul care le proferează, dar și relația dintre ei. Insultarea, devalorizarea, judecarea nu sunt metode educative. Să judeci pe cineva înseamnă să preiei puterea asupra celuilalt pentru a nu privi spre tine însuți. Adulții trebuie să facă distincția clară între constatare și interpretare. Da, ca profesor, pot aprecia nivelul de cunoștințe al elevului ca fiind foarte scăzut, notele care sunt sub medie_asta e o realitate obiectivă. Dar când un profesor spune: „Ești zero barat!”, asta este o interpretare generalizantă, o definire a elevului, nu a notelor. Interpretarea este subiectivă, este în funcție de perspectiva proprie, din punctul propriu de vedere, nu de realitatea obiectivă. Educatorii și părinții nu au voie, totuși,  să uite de tendința naturală a copilului de a se conforma la ceea ce îi spunem despre el (efectul Pygmalion_realizarea automată a predicțiilor, Studiu Rosenthal, R.A &Jacobson, L., 1996). Noi îl considerăm pe copil slab („ești zero barat”), iar el se instalează într-o dinamică de eșec: „sunt slab, deci n-are rost să încerc problema, oricum n-o să reușesc…” (sau „Ești un copil obraznic!”…”Sunt rău, nu voi încerca să fac lucrurile altfel”).  Copilul se conformează acestor definiții prin acțiunile și comportamentele sale și seamănă din ce în ce mai mult cu imaginea pe care și-o face adultul despre el și astfel îi confirmă ideea.

Adulții uită un lucru important: copiii fac tot ce pot. Dacă nu reușesc să răspundă așteptărilor noastre este pentru că le cerem prea mult (le cerem lucruri care nu sunt sub controlul lor) sau avem așteptări nerealiste. Poate ar trebui să fim mai atenți la nevoile reale ale copiilor. În principiu, sunt nevoile umane de bază: afecțiune, conectare, înțelegere, acceptare. Necondiționate.  Dacă există o criză de autoritate („Nu mă mai înțeleg deloc cu copilul meu”, spun părinții, „Am o experiență de peste 30 de ani la catedră, dar așa generație ca asta n-am avut”, spun profesorii), este vorba mai mult de lipsa noastră, ca adulți, de control interior și de conștiință de sine decât de un deficit al autoritarismului.

Adulții, cu cât sunt mai autoritari, cu atât sunt mai puțin siguri pe ei. Adulții de azi sunt generațiile crescute în frică, sunt copiii care au fost învățați că vinovăția și rușinea sunt virtuți, că e în regulă să te simți vinovat (așa devii responsabil și corect), că e ok să ascunzi ce simți, să te rușinezi de trăirile tale (așa eviți greșeli). Acum știm că rușinea și vinovăția sunt emoții distructive, că frica destabilizează și blochează raționalul și ar fi bine să nu uităm asta atunci când vorbim cu copiii.

Copiii noștri vorbesc despre noi, părinții. Elevii noștri vorbesc despre noi, profesorii. Tot ceea ce fac copiii noștri, tot ceea ce sunt ei, noi, adulții, am sădit în ei. Ar fi bine să nu uităm asta și să încercăm să nu fim aspri cu ei pentru că, în realitate, suntem aspri cu noi. O vorbă înțeleaptă dintr-un joc al copiilor zice așa: „Cine spune ăla e!”. Amintiți-vă asta data viitoare când îi spuneți copilului că e obraznic, rău, puturos…. Vorba asta e ca o metaforă revelatoare, ca o cheie de autocunoaștere și optimizare personală.  Să fim adulți mai buni ca să avem copii mai buni!

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

„Cine spune ăla este…”
Diana Maria Fără categorie

Recomandare de lectură: „Măștile fricii”- o carte despre (in)disponibilitatea emoțională transmisă transgenerațional

Fiecare dintre noi are o lume proprie, plină de gânduri, idei, convingeri, experiențe și perspective. Fiecare din aceste gânduri și idei neîmpărtășite poate aduce cu sine o multitudine de emoții trăite intens, care pot apărea mai târziu ca probleme majore pe care, uneori, nu avem puterea de a le gestiona.

Nu toți oamenii își „vorbesc” interiorul cu ușurință și asta pentru că de mici am fost învățați să ne cenzurăm trăirile, să ne ascundem de ceilalți, să ne ferim să fim noi înșine ca să nu fim „pedepsiți” pentru că suntem oameni „slabi”. De regulă, secretele de familie sunt cele care dau naștere „problemelor”; transmiterea lor de la o generație la alta este o activitate psihică proprie copilului, pe care psihanaliștii o numesc identificare.

Această identificare nu este un proces psihic conștient, ea transmițându-se de la părinte la copil în procesul de socializare din familie: copiii se construiesc pe sine alături de părinți, moștenind și ceva din activitățile lor psihice (tiparele de gândire de genul „ne ducem crucea” reprezentând jertfa transmisă din generație în generație). Copilul devine astfel manifestarea simptomatică a nevrozei familiale rămasă nerezolvată.

Destinul unui individ nu este numai rezultatul voinței sale individuale, ci și a structurii sale familiale. „Măștile fricii” abordează o temă sensibilă și greu de digerat în România: nevrozele, depresiile (ascunse) ale adultului au la bază secrete (și mai bine ascunse) de familie.

„Un roman frumos și trist, dur și sensibil deopotrivă, o mărturie impresionantă despre părinți și copii și frica teribilă care îi desparte uneori, sufocând iubirea, pacea interioară, bucuria vieții, tot ce e mai frumos în oameni.” (Radu Găvan)

Diana Maria Fără categorie

„Atașamentul, originea și rădăcina suferinței” (Buddha)


Modurile în care interacționăm și ne comportăm în cadrul unor relații sunt determinate de diferite tipuri de atașament, cultivate încă din copilărie, pe baza relației dintre copil și părinte. Atașamentul este relația emoțională dintre două persoane care implică un schimb de afecțiune, grijă și intimitate.

Psihologul britanic John Bowlby este cel care a descris, într-un mod extins, conceptul de atașament, caracterizându-l ca fiind „o conexiune psihologică de durată între ființele umane”. Tot el a spus că experiențele timpurii, formate încă din copilărie, influențează semnificativ dezvoltarea și comportamentul nostru ca adulți.
Teoria atașamentului se referă la modul în care formăm legături intime și emoționale cu ceilalți. Bowlby a dezvoltat această teorie în timp ce studia comportamentul copiilor atunci când aceștia petreceau un anumit timp fără părinții lor.

Bowlby a mai observat că, atunci când copiii sunt crescuți având încrederea că părintele lor va fi disponibil pentru ei, este mai puțin probabil ca aceștia să simtă frica în raport cu aparținătorii, spre deosebire de copiii crescuți fără o astfel de convingere. El a mai adăugat că așteptările formate în perioada copilăriei și adolescenței tind să rămână relativ neschimbate pentru tot restul vieții unei persoane.

Pe baza observațiilor lui Bowlby, psihologii au concluzionat că există stiluri de atașament, împărțite în două categorii: sigure (securizant) și nesigure (anxios și evitant)

Atașamentul de tip securizant (sănătos). Manifestări:
– Te poți baza pe partener și pe deciziile luate împreuna, relația are consistență;
– Ia deciziile importante împreună cu tine;
– Are o viziune flexibilă asupra funcționării relațiilor;
– Comunică bine despre problemele apărute în relație (fără supărări, șantaj emoțional, tăceri generatoare de vinovății);
– Poate ajunge la compromisuri constructive pe parcursul unei discuții;
– Nu se teme de angajamente relaționale sau de un anumit grad de dependență între parteneri;
– Nu vede relația ca pe o corvoadă;
– Apopierea crează și mai multa apropiere;
– Te introduce prietenilor si familiei destul de devreme;
– Iși exprimă în mod natural sentimentele pentru tine;
– Nu are nevoie sa joace jocuri de putere (nu are nevoie să manipuleze pentru a ajunge la rezultatul dorit).

Atașamentul de tip anxios. Manifestări:
– Își dorește foarte multă apropiere în relație;
– Exprimă foarte multe insecurități, îngrijorări legate de respingere;
– Nefericit când nu se află implicat într-o relație;
– Apelează la jocuri de putere pentru a-i ține atenția trează partenerului (șantaj emoțional, încearcă să te facă gelos, amenință cu separarea, dar nu pune in practică);
– Are probleme în a explica ce îl/o deranjează cu adevărat;
– Se răzvrătește, se dă în spectacol;
– Are probleme în a lua orice lucru personal în relație;
– Lasă mereu partenerul să ia deciziile în relație, să dea tonul;
– Este mereu îngrijorat de evoluția relației;
– Înfricoșat mereu că mici acțiuni ar putea ruina relația; crede că ea/el (anxiosul) trebuie să facă eforturi foarte mari pentru a păstra relația.
– Suspicios/ă.

Atașamentul de tip evitant. Manifestări:
– Trimite semnale amestecate (te face confuz legat de ce vrea);
– Subliniază ori de cate ori are ocazia (și acționează în consecință ) cât de importantă este independența lui/ei;
– Te devalorizează în discurs pe tine și pe cei din jurul tău;
– Folosește strategii de îndepărtare emoțională sau fizică;
– Subliniază în exces importanța limitelor in relație;
– Are o viziune romantică nerealistă asupra modului in care trebuie sa fie o relație;
– Este neîncrezator, se teme că partenerul ar putea profita de ei;
– Are un mod rigid de a vedea relațiile si introduce reguli la care nu acceptă niciun fel de rabat;
– Pe durata unei neîntelegeri (certuri) are tendința/ nevoia să plece sau explodează;
– Nu-și face intențiile clare;
– Are dificultăți în a discuta despre relații.


E important să înțelegem că modelele anxios și evitant au grade de patologic in ele, nu sunt la fel la toata lumea și că nu sunt niște alegeri făcute rațional sau volitiv de adultul în cauza, ci programe înscrise în psihicul persoanei la o varstă foarte mică în urma unei interacțiuni deconectante, traumatizante cu unul sau ambii parinți, la rândul lor marcați de un comportament disfuncțional. Aceste „programe” au scopul de a proteja copilul de dezastrul emoțional al abandonului sau respingerii.
Problema apare ulterior, când copilul devine adult și continuă să fie afectat de stimulii la care răspund aceste programe; practic orice ar putea redeclanșa acea suferință. Atât timp cât individul nu se poate reține de la a se identifica cu posibilitatea de a fi din nou o victimă, cât timp nu reușește să se ancoreze în prezent, în starea lui de adult cu opțiuni de adult, cât timp vindecarea nu este obiectivul lui prioritar, liniștea de moment (dar care este precursorul dezastrului relațional pe termen lung) pe care o va obține de fiecare data când își pune „soluțiile” în practică va fi urmatoarea caramida care îi accentuează patologia care devine din ce în ce mai puternica și care îi va afecta toate relațiile.
Trecerea la un model sănatos de relaționare nu devine posibilă doar prin informare, ci presupune anumite demersuri care privesc logica cu care emoțiile funcționează. Emoționalul are o viteză de procesare mult mai rapidă decât intelectul și ne vom trezi că deja simțim ceea ce ne e familiar și că nu suntem în stare să facem ceva diferit.

Diana Maria Fără categorie

Comportamente de risc la copii și adolescenți

Zilele astea mi-au atras atenția în social media două articole:
1. „Un adolescent de 16 ani a fost înjunghiat în centrul orașului de un necunoscut” (later edit: a fost identificat ‘necunoscutul’: copil, 14 ani)
2. „Elevii nu sunt obligați să țină camera pornită la orele online!”


1. Comentariile la primul articol blamează violența din social media: „Copiii văd prea multă violență la televizor, jocurile video sunt violente, inflencerii nu sunt modele etc.”
E adevărat că expunerea la violență (TV, social media, jocuri etc) activează cognițiile agresive și stările de excitare care facilitează învățarea comportamentelor agresive și astfel copilului nu i se pare nepotrivit să se „apere” răspunzând cu violență așa cum a văzut la eroul din desene animate, să „atace” așa cum face omulețul din jocul lui video preferat sau să intre mereu în mici conflicte (aparent nevinovate) cu colegii de clasă așa cum fac idolii lor din serialele americane. În copilărie, identificarea cu personajele se face foarte ușor. Copiii se folosesc de personajele negative pentru a-și gestiona fricile; ei sunt în căutarea propriului mod de a căpăta un control asupra lucrurilor din jur și asupra propriei persoane.

De aceea monitorizarea și controlul parental al programelor TV și supravegherea în mediul online sunt absolut obligatorii până la vârsta de 12 ani!!!


Comportamentul se învață, nu este înnăscut! Și responsabilitatea comportamentului copiilor este a părinților, în primul rând!!! Părintele este ghid, părintele sprijină ascensiunea morală a copilului lui. Nu lăsați eroii din jocuri, desene animate și filme să vă înlocuiască, nu pasați responsabilitatea unor personaje fictive! Copilul vostru e real, adevărat și în plină dezvoltare!


2. Comentariile la articolul privind obligativitatea participării elevilor la cursuri cu camera video deschisă sunt în mare parte despre drepturile și libertățile elevilor (nu și despre responsabilitățile lor!) și aparțin părinților.

Și aici tot de responsabilitate parentală vorbim și despre cum părinții au datoria morală să-i încurajeze pe copii să vadă avantajele unei comunicări „față în față” online (chiar și din spatele unui ecran). Dar pentru asta ar trebui ei înșiși (părinții) să înțeleagă și să vadă care sunt beneficiile activității didactice pentru copilul lor și să fie mai puțin preocupați de alte aspecte care țin de…mediul fizic.

Vă asigur că niciun profesor nu este interesat de tabloul de pe peretele din spatele biroului copilului (poate doar dacă sunteți fericiții posesori ai vreunui Dali veritabil😉) și nici de culoarea varului de pe perete. Profesorul are o responsabilitate față de actul învățării (chiar și în online), iar învățarea, dragi părinți, pornește de la elev: de la ce știe elevul, ce curiozități are elevul, ce reacții are elevului (acesta este principiul didactic după care se proiectează orice activitate instructiv-educativă: centrarea pe elev), cât interes se vede în ochii elevului. Iar acestea nu pot fi înțelese dacă cel de acasă are camera video închisă. Monitorizarea și controlul vizual permanent va oferi un feed-back profesorului pentru predare.

Mă întreb ce e mai important pentru părinți: un copil sănătos și echilibrat emoțional, cu abilități de acceptare pentru sine și pentru ceilalți, cu abilități de comunicare și relaționare deschise și autentice, cu capacitatea de a percepe lumea și situațiile ca fiind reale, cu încredere și asumare sau un copil „ascuns”, cu teamă permanentă de eșec și fugă de responsabilități?


În concluzie, echilibrul și sănătatea emoțională vor genera comportamente pozitive. Copiii nu sunt răi și violenți, nu sunt leneși și neimplicați, ei doar își dezvoltă comportamente adaptative „de capul lor”, în absența unei supravegheri și a unui ghidaj moral responsabil.

Nu am alăturat aceste două articole întâmplător, ci pentru că ilustrează foarte bine două comportamente de risc pentru sănătatea emoțională: violența și refuzul.

Kindly reminder:

Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!