A venit toamna! Dintotdeauna am asociat toamna cu începerea școlii. Azi a început din nou școala pentru profesori. Anul școlar administrativ începe întotdeauna pe 1 septembrie și se termină pe 31 august.
Odată cu toamna va veni și noul val de ‘hate’ pe rețelele sociale la adresa profesorilor în contextul măsurilor de austeritate din Educație. Nicicând profesorul nu a fost mai expus, nicicând oprobriul comunității nu a fost mai vizibil.
Ar fi bine dacă am înțelege cu toții că impresia unor oameni despre alți oameni are o valoare limitată de adevăr. Gândurile oamenilor sunt, într-adevar, reale, dar asta nu înseamnă că sunt și adevărate. La fel și vorbele/gândurile/convingerile oamenilor despre profesori: multe se spun, puține sunt într-adevăr reale. (…și mai puține pot fi dovedite!)
Școala românească a devenit o scenă de teatru, unde actorii (profesori, elevi, părinți) par marionete dintr-o reprezentație tristă ce se derulează după scenariile „împăunate” ale unor personaje care spun o poveste despre mândrie, lingușeală, minciună si adevăr.
Era digitală, social media, niscai ‘principii’ de educație și parenting „furate” și așa-zisele ‘valori’ promovate de mediocri de succes au lăsat cale liberă tuturor (cu sau fără competențe în evaluarea actului didactic sau a actorilor implicați, profesorii) să emită păreri (că altfel nu știu să le numesc fără să jignesc pe nimeni) și să arunce cu noroi în tot ce înseamnă școală și educație.
E trist și se simte neputința dascălilor care iubesc copiii și iubesc ceea ce fac. Se întrevede și renunțarea. Da, vor renunța și aceștia… pentru că școala nu mai e un spațiu valoros, plin de învățăminte, în care binele, adevărul și dreptatea înving. Școala doar începe, dar nu mai este…
Încărcătura emoțională din ultimele luni are deja efecte vizibile asupra sănătății mintale a populației și pare să influențeze, indirect, și comportamentul oamenilor. Chiar și poziționarea (așa-zis) neutră, presiunea constantă de a menține o atitudine pozitivă și de a ascunde emoțiile negative devin piedici atunci când vrei să construiești ceva, în cazul de față, o Românie nouă, demnă, civilizată…
Da, în fața emoției ar fi trebuit să reziste, senină, rațiunea, însă atacurile succesive împotriva acesteia chiar prin poziționare neutră față de orice și atitudinile exagerat pozitive, prin autosufieciență, prin ignorarea cu desăvârșire a problemelor, prin sarcasm, prin ironii și persiflări, prin înjurături și amenințări, prin avalanșa de pașapoarte și buletine tăiate etc ne-au adus într‑un punct în care rațiunea este abandonată chiar și de cei mai echilibrați oameni. Sau și de cei mai motivați să producă o schimbare.
Nu vom învăța nimic din experiența ultimelor săptămâni, nu vom schimba nimic prea curând pentru că nu se va schimba nimic fundamental în mentalitatea noastră (individuală și colectivă, deopotrivă). Am așa un feeling că gena (și educația) nu ne prea ajută, deși tare mult mi-ar placea să mă înșel.
Atunci când ne confruntăm cu o situație nouă, suntem „forțați” să ne adaptăm și, într-un fel sau altul, să depășim problema. Prezența factorului conștient, reprezentat prin scop și motivație proprie, face diferența la nivel individual. Lecția învățată este atunci când se produce o schimbare în comportamentul propriu, când nu mai facem ce făceam înainte pentru că am înțeles că nu a funcționat. Atâta timp cât în continuare ardem „vrăjitoare” în piața publică, tăiem pașapoarte și „muncim” pe tiktok, nu se va schimba nimic.
Nu. De fapt, nu prea învățăm din greșeli. Cel mai adesea nu avem răbdarea, disponibilitatea și deschiderea să revenim asupra lucrurilor care nu au funcționat. Și fără exercițiul acesta de reflecție făcut cu responsabilitate și discernământ, nu, nu învățăm din greșeli. Românilor nu le place să se întoarcă asupra greșelilor lor. E adevărat că nu e plăcut să reflectezi la o greșeală, pentru că activează emoții precum nemulțumirea, frustrarea că nu ne-a reușit ceva, activează resentimente și vinovății, reproșuri chiar. Și fiecare preferăm să rămânem în confortul „poveștii” noastre de bine. Activăm (din nou) mecanismul de supraviețuire, funcționăm tot după tipare vechi, pentru că „merge așa”, pentru că nu ne-a sancționat nimeni niciodată pentru că am încălcat reguli, pentru că am amânat alarma de 10 ori în fiecare dimineață, pentru că am întârziat la program, pentru că am cârpit țeava care s-a spart în loc să o înlocuim, pentru că am întors privirea când am văzut abuzul și înșelăciunea s.a.m.d. …pentru că „merge și-așa!”
Schimbarea vine doar când învățăm alt mod de a funcționa și presupune efort, consum de energie fizică, nervoasă și psihică. Și începe cu fiecare dintre noi, cu disponibilitatea de a „plăti” pentru greșelile noastre, cu disciplina proprie, cu claritate proprie și cu acceptarea propriilor slăbiciuni.
Comentariile privitoare la planurile cadru pt liceu (aflate în dezbatere!!!) de pe grupurile de profesori reflectă competențele acestora în diferite etape de carieră (sau de educație). „Profesori” care trebuie să asigure o educație de calitate și să sprijine atingerea potențialului de dezvoltare al fiecărui elev aplică legea urii pe rețelele sociale: injurii, jigniri și afirmații halucinante despre efectele schimbărilor aduse de proiectul planurilor cadru. Unele comentarii sunt adevărate teorii ale conspirației.
Această categorie de „experți” nu percep decât efecte negative, trăiesc într-o altă realitate, văd amenințări peste tot (că pierd ore, că intră în restrângere, că elevii vor deveni analfabeți, ba chiar unii spun că elevii „nu vor mai lupta pentru țară” etc). Sunt aceeași profesori care au greutăți și neajunsuri pentru care întotdeauna alții sunt vinovați: elevii, părinții, colegii mai tineri, inspectoratele etc. În același timp, vorbesc constant despre ei înșiși, despre realizările lor sau despre cum sunt mai buni decât alții.
Dragi colegi, reconstrucția planului de învățământ constituie un obiectiv specific, final, al oricărei reforme școlare necesare în condiții de criză a sistemului de învățământ care nu poate fi rezolvată doar prin schimbări punctuale (noi metode și mijloace de învățământ, noi manuale etc), ci doar prin transformarea calitativă globală realizabilă în funcție de finalitațile educației, de structura de organizare (pe niveluri și trepte de învățământ) și, nu în ultimul rând, de conținutul procesului de învățământ.
Poate n-ar fi rău ca înainte de a critica și blama planurile cadru să facem un efort să înțelegem că realizarea conținuturilor instruirii poate fi reprezentată în cadrul unui model ideal, fundamentat în zona liniei de continuitate epistemologică existentă între didactica generală și teoria generală a curriculumului și că, la nivel de dezvoltare curriculară, planul de învățământ are caracter deschis, condiționat de contextul (intern și extern) în care este realizat sau implementat designul instrucțional.
Reflecție: Oare opoziția elevilor față de învățare nu este corelată direct cu opoziția latentă (sau activă) a profesorilor față de tendințele integratoare?
Dacă întrebați orice părinte ce îi dorește copilului său, 9 din 10 părinți vor răspunde, cu siguranță, fericire. Aș paria însă că un procent la fel de mare de adulți nu înțeleg că fericirea nu are nimic de-a face cu plăcerea și are foarte mult de-a face cu dezvoltarea forțelor personale și a caracterului, cu educația și disciplina. Fără disciplină calitatea vieții scade dramatic. Și noi, oamenii, avem nevoie de disciplină mai mult decât suntem dispuși să credem. Suntem furioși, obosiți mereu, vulnerabili și triști, dar le cerem celorlalți să fie calmi, puternici și veseli, atenți la nevoile noastre. Suntem nemulțumiți și revoltați de tot ce ne înconjoară (de șefi, de colegii de serviciu, de vecini), dar le cerem copiilor să se comporte frumos la școală, pe stradă, la locul de joacă etc. Le cerem să mimeze, să se prefacă, să joace un rol…
Fericirea se învață în familie. Caracterul fiecăruia dintre noi poartă pecetea valorilor cu care creștem în familia de bază. Fericirea are de-a face cu sănătatea creierului, a minții. Dacă în urmă cu doar 20 de ani se considera că dezvoltarea creierului este aproape completă până la sfârșitul copilăriei, în zilele noastre neuroștiințele au demonstrat că procesul de construcție a creierului uman poate să dureze până la 25 de ani și că mecanismele implicate în procesul gândirii se conturează și sunt într-o dinamică continuă pe tot parcursul vieții. Creierul nostru este responsabil cu o listă generoasă de abilități de gândire, emoționale și relaționale care ne permit să ducem o viață echilibrată, să avem relații sănătoase și să trăim în armonie cu noi înșine și cu cei din jur. Capacitatea de decizie și planificare, reglarea emoțională și fizică, introspecția, flexibilitatea și adaptarea, empatia și moralitatea sunt calități pe care este esențial să le cultivăm copiilor noștri, calități pe care le apreciem la cei din jur. Dar pentru a-și însuși aceste calități, omul are nevoie de educație, are nevoie să exerseze bunătatea, empatia, îngăduința și bucuria zi de zi, începând cu educația (practica) de acasă.
Studiile spun că toate aceste „calități” umane necesită un creier superior bine dezvoltat. Creierul superior, complet nedezvoltat la naștere, este responsabil de gândirea complexă și sofisticată și evoluează pe toată perioada copilăriei. Părinții care își care își doresc cu adevărat copii fericiți sunt cei care sunt ei înșiși disciplinați, mulțumiți, recunoscători, educați și care au respect față de semenii lor, care critică fără să rănească, care văd binele dincolo de zidurile prea înalte ridicate din orgolii și aroganță….
Ultimele zile din an sunt sunt impregnate de o angoasă existențială: acum se fac bilanțuri, se contorizează împliniri și realizări, se fac planuri pentru anul ce vine, se caută noi căi spre… fericire. Poate n-ar fi rău să înțelegem de unde vine nefericirea înainte de a face planuri pentru un Nou An…fericit. O ființă umană nu este una în căutarea fericirii, ci mai degrabă în căutarea unor motive pentru a deveni fericit. Doar că, de cele mai multe ori, aceste motive se transformă în așteptări nerealiste după o rețetă pe care familia de bază sau societatea o vinde despre o fericire: o stare continuă de bine, ruptă de realitate.
O intreaga industrie exploatează nevoia oamenilor de fericire. Astrologi, numerologi, antrenori și psihologi au încasat milioane de euro din vânzarea iluziei cu fericirea. Ei sunt, desigur, mai fericiți. Nu și clienții lor care plătesc bani grei pe cărți și cursuri de dezvoltare personală până să înțeleagă că viața nu le datorează fericire, dar le oferă un sens.
Fericirea e o construcție socială la fel ca moneda. E o convenție a oamenilor susținută de o varietate de practici culturale și convingeri diferite. Iar oamenii nemulțumiți și mereu în căutare învață greu, pierd șansa la fericire nu pentru că nu au găsit-o niciodată, ci pentru că nu se opresc să se bucure de ea…
Zilele trecute am accesat o aplicație care se numește Monstrul de laudă. Te laudă și te sfătuiește KuaKuaGuai exact cum/cât/când ai nevoie și soliciți laudă, te complimenteaza minute în șir, doar cu un click. Generatorul de complimente este un instrument IA. Modelul este actualizat și instruit în mod regulat pentru a include cele mai recente cuvinte la modă și elemente culturale, astfel încât complimentele generate să poată ține pasul cu vremurile. Capacitatea de înțelegere contextuală a AI este îmbunătățită, astfel încât să poată genera complimente adecvate și personalizate pe baza diferitelor scenarii de utilizare. În cele din urmă, feedback-ul utilizatorului este colectat pentru a ajusta și optimiza continuu algoritmul pentru a produce rezultate mai naturale și mai captivante. E distractiv, cumva, și poate unora le este util.
Totuși m-a cuprins așa o îngrijorare 🤪 pentru toți creatorii de conținut apăruți peste noapte pe rețelele sociale. Oare ei (în special pseudo-psihologii, coacherii și aș-zișii „antrenorii” de dezvoltare personală) știu că ar trebui să se reinventeze și să găsească noi metode de prostire 🤫 a urmăritorilor pentru că inteligența artificială le va prelua cu succes clienții de pe Instagram, TikTok și alte medii online.
Eu una nu mai pot cu atâția „creatori digitali”. M-am uitat și la profilul meu ca nu cumva în descriere, în loc de profesor, să scrie creator digital, pentru că, sincer, n-am ambiții de carieră în domeniul ăsta. Rămân la educație. Și rămân la singurul îndemn pe care mi-l permit a face: #haicueducația! Sper că n-ați ajuns încă la saturație cu îndemnul ăsta…🤔🤔🤔
Eu recunosc că mă simt nițel agasată în ultima vreme de atâta „vibe” venit de la toți experții. Și iritarea mea se numește „saturație semantică”. Saturaţia semantică este fenomenul acela care se manifestă la nivel lingvistic şi psihologic și pe care, de obicei, nu-l conştientizăm. Această „insistență” poate, într-adevăr, să aibă relevanţă în transmiterea şi decodarea mesajelor şi în procesul comunicării, în general. Și saturaţia (asta) semantică se poate manifesta în multe împrejurări, dar, de o vreme, mai mult ca oricând, discursul public al „experților” de pe rețelele sociale, pare să fie marcat de acest fenomen. Poate din dorinţa de a-şi conserva puterea, privilegiile, de a fi persuasivi în raport cu cei cărora li se adresează, (pseudo)-specialiștii în psiho-educație și dezvoltare personală ne invadează cu sfaturi și recomandări, ne garantează rezultate imediate și, în același timp, își rotunjesc veniturile bazându-se pe lipsa de înțelegere a normalului și firescului din viață a publicului consumator de online. Lipsa unei informări corecte, lipsa unei gândiri critice, lipsa de educație și goana după iluzii a oamenilor simpli oferă „șmecherilor” de pe rețelele sociale ocazii perfecte de îmbogățire rapidă.
Suntem atrași cu toții, inevitabil, în vremurile astea, în capcana rețelelor și întâlnim la tot pasul profiluri de „creatori digitali”. Publicul lor ţintă sunt adolescenţii şi tinerii și, de aceea, modalitatea de exprimare a acestor „creatorilor de conținut” este (sau pare) relaxată, prietenoasă, cu multe expresii din stradă, de cartier. Şi nu este vorba numai de un limbaj de lemn, obosit şi obositor, inerţial şi redundant, ci de repetarea aproape “agresivă”, până la exasperare, a câtorva cuvinte şi structuri, pe care le auzim prin intermediul vloggerilor: „good vibe”, „positive vibe”, „energie pozitivă”, „mindset”, „gândire pozitivă” etc.
Dragilor, este foarte greu să gândești pozitiv la comandă. Oricâte încurajări, recomandări și sfaturi primiți în acest sens, chiar din partea unor oameni dragi, cu intenții bune, NU puteți gândi pozitiv atunci când sunteți triști sau când se întâmplă evenimente cu mare încărcătură emoțională (carențe, distrugeri, înfrangeri, pierderi majore sau eșecuri).
De fapt, este chiar foarte greșit să îi spui unui om trist și deprimat: ”Fii pozitiv”! E ca și cum nu ai da 2 bani pe emoțiile lui. Mai mult, aceste „motivaționale” pun o povară în plus persoanei care se află în depresie care, în loc să-și folosească resursele pentru sine, va începe să se gândească la așteptările pe care alții le au față de ea.
Adică, uneori, fac mai mult rau decât bine!
Concluzie (pe scurt…că s-a mai zis):
Odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale, toate muncile monotone, stereotipe vor fi preluate de roboți. Omului îi revin mai mult sarcini de perfecționare, de înnoire și, în acest context, cultivarea gândirii inovatoare devine o sarcină importantă a școlii. Pe lângă efortul tradițional de dezvoltare a gândirii critice, stimularea creativității apare și ea ca un obiectiv major.
Aceasta implică schimbări importante nu doar în ceea privește metodele de instruire cât și în ceea ce privește mentalitatea profesorilor. Fără îndoială avem nevoie de profesori cu mentalitate de învingători, determinați și, mai ales, competenți și adaptați nevoilor generației TikTok. Și generația asta are nevoie de stare de bine, de încurajări, de empatie. Și dacă nu vor găsi o școală prietenoasă, profesori empatici și complianți, vor căuta în altă parte sprijin și, pe bune vă zic, generatorul de complimente poate fi o variantă mai bună decât un „expert” format la niște cursuri de vrăjeală.
E ultima zi din primul interval de studiu din acest an școlar și prima zi din prima vacanță. Ultima săptămână a fost pentru mine o lecție de viață. Am experimentat suferința fizică la cote extreme, m-a doborât o criză (nu știu de care?!), am ajuns de două ori la UPU și am învățat ce înseamnă reziliența și complianța. Și mi-am pus niște întrebări (dehhh…autoreflecția de criză😁) pentru reconfigurare și repliere a priorităților: Ce mă motivează să insist și să rămân într-un sistem care funcționează „pe avarii” de prea mult timp? Nu cumva sistemul e contagios și mă pune (și) pe mine „pe avarii”? Pot să suport costurile asociate? Are sens ceea ce fac? Cred cu adevărat că are sens munca mea?
Și, ca profesor serios (fostă elevă sârguincioasă), mi-am dat singură și răspunsul pe care îl împărtășesc cu voi:
DA, cred cu adevărat că educația schimbă vieți, că educația este viață, că putem crește calitatea vieții prin schimbarea mentalității colective. Și asta nu se poate face decât cu perseverență, insistență, efort și disciplină. De aceea voi continua să scriu. Scriu din convingere. Eu cred cu adevărat în puterea educației făcute cu responsabilitate. Și putem educa în foarte multe moduri. Pentru eficiența și succesul educației în școală (și nu numai) nu este suficient să schimbi doar metode vechi de predare, să înlocuiești profesorul cu IA, pentru educație cu sens trebuie să faci sens, să creezi contexte noi, adaptate, complementare vieții școlare. De aceea scriu și aici, pe blog, mă folosesc de rețelele sociale în munca mea, de aceea mă implic în alte activități (sociale, culturale, divertisment și timp liber) în afara școlii etc. Poate pentru că eu cred că în felul ăsta, cumva, o parte din binele și sensul meu va ajunge și la alții.
Pentru mine, scrisul este un mijloc de comunicare a unor informații mai vechi sau mai noi legate de profesia mea. Repet ce am spus și cu alte ocazii: am convingerea că fiecare profesionist din domeniul educației are o datorie morală să disemineze informații corecte, bazate pe dovezi care pot fi de ajutor semenilor. Mai ales în această zonă, a educației în care avem, în mod evident, un decalaj considerabil față de alții și o invazie a pseudo-specialiștilor.
Câteva precizări: N-am nevoie de validare (nici de like, share, comentarii) sau alt gen de aprobări, nu este acesta scopul. De aceea pe rețelele sociale, comentariile la postările mele sunt mereu închise.
N-am nevoie de marketing. Actualmente am suficiente proiecte care îmi oferă suficiente satisfacții și recompense.
N-am nevoie de confirmări profesionale. Am destule.
N-am nevoie de urmăritori, nu trăiesc din rețele, nu mă hrănesc cu asta, iar surse de dopamină am suficiente în viața privată.
Voi continua să postez informații relevante, adevărate, dovedite de știință chiar dacă sunt dezagreabile pentru unii sau le clatină convingerile iraționale. Voi împărtăși experiențe profesionale păstrând limitele confidențialității, dar și opinii izvorâte din anii de studiu și muncă.
Nu voi accepta însă condiționări, atitudini ostile, agresivitate gratuită de la oameni cu care nu m-am intersectat în viața reală în niciun fel. M-am săturat de victimizarea colectivă, de „jerfta” bătrânilor pentru binele tinerilor, de respectul furat cu forța pumnului bătut în masă, de „datoria” morală față de sus-puși, de șmechereala oportuniștilor din funcții publice. Sensul meu are o direcție clară: educația cu responsabilitate. Atât. Acestea sunt limitele mele pe care le trasez cu fermitate, așa cum îi învăț și pe alții, zi de zi, să o facă.
Da, am înțeles că ceilalți sunt sursa emoțiilor noastre. Nu există psihologie. Există doar biografie și autobiografie. „Când îi spui cuiva adevărul verde în față, el se supără. Dar se supără și când i-l spui cu menajamente. Oare de ce? Pentru că nu vrea adevărul, pe care-l știe, dar nu îndrăznește să-l recunoască deschis, ci vrea o minciună agreabilă.” (Emil Cioran)
Totuși, pe tonul potrivit se poate spune orice.
Înțeleg că fiecare pune pe masă ceea ce are: bunătate, apreciere, atitudini pro-sociale sau dimpotrivă, agresivitate, stupizenie, paranoia și patologii care, a-propos, pot fi tratate… cu condiția de a cere ajutor. Pentru partea educațională ofer ajutor oricui îmi cere sfatul. Nu fac meditații și nu mă afiliez politic. Fac totul din convingere.
Pentru stare de bine împreună, pentru oameni, pentru generațiile tinere în care cred cu adevărat, pentru o viață mai bună ar trebui să schimbăm măcar puțin istoria, psihologia socială. Să facem revoluție pentru schimbarea de mentalitate. Să învățăm de la alții care pot și fac educație cu sens, care trăiesc mai bine pentru că au crezut în educație.
Cred că putem începe cu analiza prin comparație a proverbului irlandez din titlu („Cerneala unui învăţat durează mai mult decât sângele unui martir”) care bate multe zicale și proverbe românești. (De ex: „Cerul preferă jertfele care au sângerat îndelung.”)
Eu, personal, nu voi a mă jertfi. Eu vreau o școală cu sens, cu echilibru, așa cum ar trebui să ne fie și viața. Așadar, în vacanță eu nu muncesc, doar scriu. Să-mi recapăt echilibrul. Eu nu vreau să funcționez „pe avarii”. Poate o să și citesc ce scriu alții. Să mai învăț ceva. Mi-e dor să citesc. Orice. Oricând. Oriunde.
Cine mai are nevoie astăzi de școli, de educație, când are plus valoare pe dezvoltare personală direct de la evenimente sociale, de pe Fb, TikTok și YouTube? Cine mai are nevoie de orientare școlară și profesională când direcția este dată de influenceri și pseudo-specialiști care au o părere despre orice și care se prezintă ca oameni „frumoși”, „autentici”, care promovează doar „starea de bine” și dau rețete de succes („Cum să devii un om de succes în 5 pași”, „Cum să fii cea mai bună versiune a ta…”etc)? Cine vrea să ducă greul, cine vrea provocări sau efort intelectual, emoțional și social când echilibrul, optimismul tâmp și confortul sunt date ca rețete sigure pentru succes?
Așadar, să-i zici cuiva că vede lucrurile greșit sau să-i arăţi cum este realitatea s-ar putea să nu facă decât să declanșeze ceva mecanisme defensive disfuncționale. Iar atunci când sunt activate, mesajul nu mai este perceput așa cum este el, ceea ce face comunicarea aproape imposibilă.
Și totuși eu insist: Hai cu educația! Cine mai are nevoie de educație? Cine e îndreptățit să facă educație? Cine sunt oamenii „autentici”, capabili să „crească” oameni și să aducă plus valoare comunității? Să facem o analiză a contextului actual! Toată lumea (dar absolut toată lumea!) este foarte preocupată de dezvoltare personală și stare de bine. Am mai zis-o și cu alte ocazii, dar repet și aici: educația și dezvoltarea personală încep cu responsabilitate asumată, cu lectura obligatorie citită în școala gimnazială, cu lecțiile temeinic învățate la istorie, cu creierul încins pe matematică, și nu direct cu Gabor Matè, Jung și participarea la seminarii pe constelații/numerologii/parenting și alte socializări asemenea.
Da, dezvoltarea personală este (și) un proces social promovat de dialogul cu oamenii din jur – un fel de „spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești”. Dar nu, dezvoltarea personală nu e „networking” de orice fel. Dialogul ar trebui să fie de înaltă calitate și să se materializeze după o selecție pe bază de nevoi de învățare, de competențe, nu de bilet plătit (un curs de dezvoltare personală poate costa câteva sute de euro si un seminar de parenting câteva sute de lei) și pahare ciocnite de multe ori…
Mintea noastră se dezvoltă ca răspuns la o stare de dezechilibru, nicidecum într-o stare de bine continuă, astfel încât orice intervenție (fie ea și socială) trebuie să asigure un anumit conflict cognitiv. Un prezentator TV isteric, care a avut succes mediatic cu niște emisiuni mediocre acum mai bine de 10 ani, nu poate stimula cognitiv decât o turmă de oițe dornice de păscut puțină iarbă (și aia artificială). Pardon, „business people” pe „branding personal” pe care mintea mea de profesoară nu-l poate cuprinde în toată opulența lui… Mea culpa, dar eu încă mai cred că un pas în spate e, în fapt, un salt abil înainte.
Este totuși absolut remarcabilă capacitatea ființei umane de a depăși limtele unei moșteniri ereditare mai puțin favorabile. Rămâne vizil latentă însă vulnerabilitatea minții de a sabota orice acțiune iese din tiparele scenariului de can-can deja știut printr-un amestec nefericit de termeni folosiți haotic : inspirație/autentic/ pahare/stare de bine/business/comunitate/oportunitate/networking/industria de beauty/ branding personal…și iar: pahare/autentic etc etc
Nu există psihologie. Există doar biografie și autobiografie. „Când îi spui cuiva adevărul verde în față, el se supără. Dar se supără și când i-l spui cu menajamente. Oare de ce? Pentru că nu vrea adevărul, pe care-l știe, dar nu îndrăznește să-l recunoască deschis, ci vrea o minciună agreabilă.” (Emil Cioran)
Schimbăm trendul cu un adevăr inconfortabil? #haicueducația
„Crescând cu ideea că sunt iubiți, dar nesimțindu-se iubiți, oamenii nu mai știu ce este iubirea. Crescând cu ideea că sunt protejați, dar nesimțindu-se protejați, oamenii nu mai știu ce e protecția și ce e abuzul.” (Vistiana Long)
Oamenii iubesc diferit. Fiecare pune pe masă ceea ce are: bunătate, răbdare, duioșie, respect, apreciere, atitudini pro-sociale sau, dimpotrivă, agresivitate, impulsivitate, infatuare și …patologii. Omul este atât cât iubește și este atât cât înțelege din tot ce trăiește doar împreună cu ceilalți oameni. Chiar dacă experiența de viață ne formează caracterul și comportamentul, psihicul nu evoluează mereu la același nivel, ci necesită atenție sporită. Construcția unui psihic sănătos se face în primii 7 ani de viață, în copilăria timpurie, atunci când nu ‘prea’ avem „rațiune”. Dacă un copil are parte de iubire și de emoții „bune”, de educație cu blândețe, cu iubire responsabilă în primii ani de viață va învăța să iubească și să se iubească. Iubirea mamei este echilibrul de mai târziu. Ceea ce înveți în primii ani de viață nu vei uita niciodată.
Iubirea nu poate exista în afara înțelegerii celuilalt, acceptării necondiționate și a dăruirii. Când iubești doar oferi, nu aștepți să primești nimic în schimb. Doar dăruiești. Simplu, curat, necondiționat. Iubirea de oameni, dar mai ales iubirea față de copii nu se negociază. Nici cu Dumnezeu, nici cu șeful, nici cu tine însuți… Cred foarte mult în capacitatea creierului uman de a-și forma niște tipare, niște șabloane, în funcție de primele experiențe. Iar experiențele timpurii, indiferent de ce facem, au un efect foarte mare asupra alegerilor, obiceiurilor, comportamentelor noastre. Cum dăruim și știm să primim iubire depinde de aceste prime experiențe timpurii și, abia după aceea, de felul în care noi permitem ca iubirea să ne influențeze. Oamenii pe care-i întâlnim de-a lungul vieții și care se apropie suficient de mult de noi din punct de vedere afectiv, fizic, erotic, ne pot schimba aceste șabloane pe care le-am dezvoltat în copilărie, dar pentru asta e nevoie de experiențe, de timp și, aproape întotdeauna, de suferință. E nevoie să-ți permiți să te întâlnești și cu un disconfort. E cumva firesc să nu vrei să-i oferi celuilalt atenție și disponibilitate, dacă creierul tău a învățat că iubirea te ține la distanță și că nu te poți apropia… Iubirea se învață doar prin celălalt. Neiubiții nu au avut nimic, doar un gol imens pe care l-au îmbrățișat și pe care îl oferă celor din jur sub forma abuzului in forme diverse: distanță, orgoliu nemăsurat, sarcasm, control, umilire și superioritate.
„Toți părinții consideră că și-au iubit copiii și i-au protejat. Toți copiii deveniți adulți, când au atacuri de panică, depresie, anxietate generalizată, probleme în relații sau probleme de sănătate, mergând pe firul formării lor ca oameni, descoperă că nu s-au simțit iubiți și protejați. Nici unii, nici alții nu mint.” (Vistiana Long)
Dragostea nu este ceva natural. Mai degrabă necesită disciplină, concentrare, răbdare, credință și depășirea narcisismului. Nu este un sentiment, este o practică. Freud scria despre cât de des se întâmplă ca neajunsurile din copilărie, mai mari sau mai mici, să dea naștere unor modele comportamentale toxice și haotice la maturitate. Prin narcisismul nostru, cu toții pretindem compensații pentru rănile suferite în copilărie, crezând că ni se cuvin anumite lucruri pentru că am fost cândva nedreptățiți. Ca adult, când ignori o sută de lucruri pozitive, dar îl găsești pe singurul negativ, e clar că ai o problemă de înțelegere. Și pentru că riști să pierzi aprobarea de care ai nevoie, alegi să fii ipocrit. Pentru că ești confuz și nimic nu îți este clar, minți (ca să pari important la modul cel mai stupid) sau fugi, te ascunzi în spatele unor responsabilități („Sunt foarte ocupat/ă”). E clar că aceste comportamente sunt la îndemâna oricui şi nu merită o atenţie specială. Totuși, dacă avem vreo miză, vom solicita temeiuri şi dovezi și nu ne vom lăsa impresionați de promisiuni care rămân suspendate în conversații inutile sau proiecte/visuri nerealiste. Există un soi de atașament față de suferință al adultului „ocupat” – suferința este un fel de drum de viață, iar alegerile greșite sunt negate și puse pe seama…ghinionului („pentru că nu am noroc”) sau sunt atribuite altora („pentru că cineva are ceva cu mine!”) Problema este că persoanele care au un istoric de suferință au o abilitate specială de a produce un mediu propice suferinței- deci își saboteaza relațiile cu cei din jur și nu sunt capabili de iubire. Ieșirea din suferință este un proces extrem de greu și implică o doză serioasă de implicare, dorința de a fi bine și înțelegerea faptului că pentru a fi bine trebuie să-și dea voie să învețe alt model de funcționare. Pare complicat, dar nu este imposibil. Și, ca părinte, adultul poate porni de la înțelegerea faptului că cea mai bună dovadă de iubire arătată copilului este conștientizarea faptului că responsabilitatea este intotdeauna a adultului față de copil și nu invers.
„Presiunea academică poate duce la o epidemie de burnout, anxietate și depresie în rândul elevilor”, „Cum să faci față stresului în perioada examenelor”, „Ce să facă sau să nu facă părintele pentru a-și ajuta copiii să facă față stresului și anxietății în perioada examenelor – sfaturile unui psiholog” …sunt doar câteva din titlurile virale în perioada asta.
Atunci când intră în joc teoriile din psihologia pozitivă n-ar trebui să pierdem din vedere faptul că efectele acestora pot fi mai dăunătoare ca emoțiile negative care vor fi trăite și simțite în această perioadă, cât și efectele pe care lipsa totală a tensiunii le are asupra sănătății mentale și echilibrului pe termen lung.
Educația de azi (parentingul pozitiv) evită să confrunte tinerii cu idealuri și valori. Acestea sunt ocolite. „Să nu punem presiune!” Există o trăsătură a culturii americane care sare în ochii unui european. Americanii au obsesia de a evita să fie autoritari sau să dea prea multe indicații. Această obsesie își poate avea originile în puritanism, care a fost un autoritatism și totalitarism moral și etic. Obsesia de a nu confrunta tinerii cu idealurile și valorile ar putea fi foarte bine o formațiune reacțională. Frica obsesivă colectivă că sensul și scopul ar putea fi impuse prin constrângere are ca rezultat o rezervă față de idealuri și valori. Astfel, copilul e „aruncat” împreună cu apa din copaie, iar idealurile și valorile sunt îndepărtate cu totul.
Șeful Departamentului de Psihiatrie, Neurologie și Științe Comportamentale de la Universitatea din Oklahoma, L.J. West, a făcut următoarea observație: „Tinerii noștri își pot permite idealismul pentru că ei sunt prima generație a societății abundenței. Și totuși ei nu-și pot permite materialismul – dialectic sau capitalist – , pentru că sunt prima generație care ar putea vedea cu adevărat sfârșitul lumii. Tinerii noștri sunt destul de educați pentru a ști că numai un ideal de fraternitate le mai poate salva lumea și îi poate salva pe ei înșiși.” Aparent, așa și este. Idealurile sunt esențiale pentru supraviețuire. Contrar teoriei homeostatice, tensiunea nu este de evitat în mod obligatoriu, iar pacea minții și a sufletului nu sunt niște condiții absolut necesare. O cantitate serioasă de tensiune, cum este tensiunea unui sens care trebuie împlinit, este inerentă ființei umane și este indispensabilă stării noastre de bine. Omul are nevoie în primul rând de acea tensiune creată prin direcționarea către un scop. Libertatea amenință să degenereze într-o simplă arbitrarietate dacă nu e trăită în termenii responsabilității.
Sunt o fire emoțională. Citesc poezie. Nu neapărat profundă, nu neapărat bună, nu neapărat artă, dar să fie cuvinte. Am învățat să citesc citind poezie. Am învățat să gândesc în cuvinte. Am citit asta ieri…
„Râzând, Rişti să pari nebun. Plângând, Rişti să pari sentimental. Întinzând o mână cuiva, Rişti să fii implicat. Arătându-ţi sentimentele, Rişti să te arăţi pe tine însuţi. Vorbind despre ideile şi visurile tale, Rişti să pierzi… Iubind, Rişti să nu fii iubit la rândul tău. Trăind, Rişti sa mori… Sperând, Rişti să disperi, Încercând măcar, Rişti să dai greş… Dar dacă nu rişti nimic, Nu faci nimic, Nu ai nimic, Nu eşti nimic…” — Rudyard Kipling
…Și am scris asta:
Mijloacele de analiză moderne și entuziasmul unor oameni de știință în a ajuta la evoluția omenirii se diminuează semnificativ când omul obișnuit nu vrea (sau nu înțelege) să evolueze. Binele nu se face cu forța. Dar nici nu vine de la sine. La fel cum răul nu trece de la sine.
Nivelul de dezvoltare morală al unei persoane are, indiscutabil, și o componentă cognitivă. Nu ești bun sau rău de la natură, ești atât cât îți permit nivelul dezvoltării psihice, orientarea intereselor și posibilitatea de a te informa independent. Latura intelectuală a personalității asigură omului posibilități nelimitate de cunoaștere și acțiune. Cu cât ești mai „dotat” intelectual, cu atât vei fi mai bun, mai empatic, mai tolerant, mai răbdător… Flexibilitatea mentală nu se dobândește în cercuri închise. Expresia „Ferește-te de cel care a citit o singură carte!” ilustrează perfect tipologia popoarelor primitive care duc războaie în numele religiei. Educația făcută cu parul, utilizând doar argumentul autorității („Este așa cum spun eu!”), dar și educația care critică și etichetează (reproșuri și pedepse) nu „cresc” oameni buni!
Atelier de psihoeducație 