Atelier de psihoeducație

Modurile în care interacționăm și ne comportăm în cadrul unor relații sunt determinate de diferite tipuri de atașament, cultivate încă din copilărie, pe baza relației dintre copil și părinte. Atașamentul este relația emoțională dintre două persoane care implică un schimb de afecțiune, grijă și intimitate.

Psihologul britanic John Bowlby este cel care a descris, într-un mod extins, conceptul de atașament, caracterizându-l ca fiind „o conexiune psihologică de durată între ființele umane”. Tot el a spus că experiențele timpurii, formate încă din copilărie, influențează semnificativ dezvoltarea și comportamentul nostru ca adulți.
Teoria atașamentului se referă la modul în care formăm legături intime și emoționale cu ceilalți. Bowlby a dezvoltat această teorie în timp ce studia comportamentul copiilor atunci când aceștia petreceau un anumit timp fără părinții lor.

Bowlby a mai observat că, atunci când copiii sunt crescuți având încrederea că părintele lor va fi disponibil pentru ei, este mai puțin probabil ca aceștia să simtă frica în raport cu aparținătorii, spre deosebire de copiii crescuți fără o astfel de convingere. El a mai adăugat că așteptările formate în perioada copilăriei și adolescenței tind să rămână relativ neschimbate pentru tot restul vieții unei persoane.

Pe baza observațiilor lui Bowlby, psihologii au concluzionat că există stiluri de atașament, împărțite în două categorii: sigure (securizant) și nesigure (anxios și evitant)

Atașamentul de tip securizant (sănătos). Manifestări:
– Te poți baza pe partener și pe deciziile luate împreuna, relația are consistență;
– Ia deciziile importante împreună cu tine;
– Are o viziune flexibilă asupra funcționării relațiilor;
– Comunică bine despre problemele apărute în relație (fără supărări, șantaj emoțional, tăceri generatoare de vinovății);
– Poate ajunge la compromisuri constructive pe parcursul unei discuții;
– Nu se teme de angajamente relaționale sau de un anumit grad de dependență între parteneri;
– Nu vede relația ca pe o corvoadă;
– Apopierea crează și mai multa apropiere;
– Te introduce prietenilor si familiei destul de devreme;
– Iși exprimă în mod natural sentimentele pentru tine;
– Nu are nevoie sa joace jocuri de putere (nu are nevoie să manipuleze pentru a ajunge la rezultatul dorit).

Atașamentul de tip anxios. Manifestări:
– Își dorește foarte multă apropiere în relație;
– Exprimă foarte multe insecurități, îngrijorări legate de respingere;
– Nefericit când nu se află implicat într-o relație;
– Apelează la jocuri de putere pentru a-i ține atenția trează partenerului (șantaj emoțional, încearcă să te facă gelos, amenință cu separarea, dar nu pune in practică);
– Are probleme în a explica ce îl/o deranjează cu adevărat;
– Se răzvrătește, se dă în spectacol;
– Are probleme în a lua orice lucru personal în relație;
– Lasă mereu partenerul să ia deciziile în relație, să dea tonul;
– Este mereu îngrijorat de evoluția relației;
– Înfricoșat mereu că mici acțiuni ar putea ruina relația; crede că ea/el (anxiosul) trebuie să facă eforturi foarte mari pentru a păstra relația.
– Suspicios/ă.

Atașamentul de tip evitant. Manifestări:
– Trimite semnale amestecate (te face confuz legat de ce vrea);
– Subliniază ori de cate ori are ocazia (și acționează în consecință ) cât de importantă este independența lui/ei;
– Te devalorizează în discurs pe tine și pe cei din jurul tău;
– Folosește strategii de îndepărtare emoțională sau fizică;
– Subliniază în exces importanța limitelor in relație;
– Are o viziune romantică nerealistă asupra modului in care trebuie sa fie o relație;
– Este neîncrezator, se teme că partenerul ar putea profita de ei;
– Are un mod rigid de a vedea relațiile si introduce reguli la care nu acceptă niciun fel de rabat;
– Pe durata unei neîntelegeri (certuri) are tendința/ nevoia să plece sau explodează;
– Nu-și face intențiile clare;
– Are dificultăți în a discuta despre relații.


E important să înțelegem că modelele anxios și evitant au grade de patologic in ele, nu sunt la fel la toata lumea și că nu sunt niște alegeri făcute rațional sau volitiv de adultul în cauza, ci programe înscrise în psihicul persoanei la o varstă foarte mică în urma unei interacțiuni deconectante, traumatizante cu unul sau ambii parinți, la rândul lor marcați de un comportament disfuncțional. Aceste „programe” au scopul de a proteja copilul de dezastrul emoțional al abandonului sau respingerii.
Problema apare ulterior, când copilul devine adult și continuă să fie afectat de stimulii la care răspund aceste programe; practic orice ar putea redeclanșa acea suferință. Atât timp cât individul nu se poate reține de la a se identifica cu posibilitatea de a fi din nou o victimă, cât timp nu reușește să se ancoreze în prezent, în starea lui de adult cu opțiuni de adult, cât timp vindecarea nu este obiectivul lui prioritar, liniștea de moment (dar care este precursorul dezastrului relațional pe termen lung) pe care o va obține de fiecare data când își pune „soluțiile” în practică va fi urmatoarea caramida care îi accentuează patologia care devine din ce în ce mai puternica și care îi va afecta toate relațiile.
Trecerea la un model sănatos de relaționare nu devine posibilă doar prin informare, ci presupune anumite demersuri care privesc logica cu care emoțiile funcționează. Emoționalul are o viteză de procesare mult mai rapidă decât intelectul și ne vom trezi că deja simțim ceea ce ne e familiar și că nu suntem în stare să facem ceva diferit.