Diana Maria Fără categorie

Slăbiciunea ascunsă din „Sunt puternic(ă), pot singur(ă)”

Lumea modernă derapează ușor din ambiții paranoice de independență. Reușita și succesul se măsoară în zilele noastre prin gradul de îndepărtare de oameni, de înstrăinare. „Pot singur. Nu am nevoie de nimeni…” își spun adesea cei care trăiesc iluzia unei vieți împlinite. E drept că nu evoluăm din validări și confirmări din afară, ci din îndoială și din întrebările pe care ni le punem singuri, însă, ca oameni (ființe care simt și au emoții) ne unesc lucruri mult mai frumoase și mai profunde decât competiția și succesul. În aceeași măsură ne despart răspunsurile egoiste și orgolioase de genul „pot singur”.

Trăim într-o societate competitivă, misogină, homofobă, dar cu pretenții de iubire necondiționată , limite sănătoase și egalitate de șanse. Am crescut cu prejudecăți care se definesc prin imperativul „Trebuie„. (Trebuie să fii cel mai…, Trebuie să reziști…, Trebuie să te căsătorești, Trebuie să faci un copil etc) Ne facem scenarii de viață cărând povara lui „Trebuie” și nu ne trezim nici atunci când suntem nemulțumiți mereu, obosiți și furioși din orice. Și nu realizăm că ne îndepărtăm de oameni. „Pot singur. Nu am nevoie de nimeni.” Ambițiile paranoice ne schilodesc însă echilibrul. Devenim reci, retrași, uneori triști, uneori furioși, ne pierdem încrederea în oameni și, în cele din urmă, ne pierdem încrederea în bine și avem sentimente confuze.

Vestea bună e că sentimentele nu sunt fapte obiective. Pot fi schimbate dacă ne schimbăm modul de a gândi, dar pentru asta e nevoie de maturitate, înțelegere, timp, acceptare, bunătate, răbdare și îngăduință față de ceilalți. Pentru asta e nevoie să renunțăm la „Pot singur. Nu am nevoie de nimeni.” Lucrurile importante pot fi copleșitoare și, uneori, chiar înfricoșătoare, pentru că ne punem o mie de întrebări, dar nu acceptăm niciodată decât un singur răspuns: „Pot singur. Nu am nevoie de nimeni.”

O viață echilibrată presupune o minte în echilibru. Și pentru asta e nevoie de mai mult decât de „pot singur” deoarece în mecanismul procesului dezvoltării (implicit și al dezvoltării personale) este esențială starea de echilibru între subiect (omul în dinamica vieții)și mediul ambiant. Teoria echilibrului așa zice, nu am inventat-o eu😜… Ambițiile de genul „Pot singur. Nu am nevoie de nimeni” nu fac decât să creeze iluzia unei reușite, a unei vieți împlinite și generează, în fapt, un echilibru instabil (stare care nu se mai restabilește după ce a fost perturbat).

Echilibrul nu-l atingi singur pentru că este o proporție, un raport între două lucruri opuse, o stare de armonie care rezultă din doi. De aceea recomandat este, din când în când, să mai ieșim din mintea noastră și să îi privim pe cei din jur ca pe aliați, nu competitori.

Kind reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, păstrați disciplina. Cât de cât.

Diana Maria Fără categorie

„Sclavia” generației digitale

Știrile despre tineri care au folosit internetul și rețelele sociale pentru a-și hărțui sau insulta colegii de clasă au fost destul de frecvente în ultimii ani. Atât mediul academic cât și autoritățile statului responsabile cu protecția copilului și protecția datelor cu caracter personal au dezvoltat programe și strategii de prevenție a fenomenului cyberbullying, din păcate, cu foarte puține rezultate pozitive. Agresorii cibernetici se auto-evaluează ca fiind „experți” în utilizarea tehnologiei digitale și  raportează niveluri mai scăzute de monitorizare parentală. În mediul online, agresorii sunt, uneori, chiar victimele din offline, victimele bullyingului tradițional. Fenomenul poartă denumirea de „răzbunarea tocilarilor”  și aduce în atenție exact această inversare de roluri: victimele din offline (cei cu competențe digitale avansate – „tech savvy victims”- dar cu abilități relaționale sau mecanisme de coping insuficient dezvoltate) devin agresori în mediul online.

În ultimii ani, mass-media, educatorii și părinții, dar și comunitățile de cercetare au fost preocupați de această formă nouă de agresiune printre elevi și tineri, denumită generic cyberbullying. Cyberbullyingul este un fenomen care ia amploare în toată lumea, direct proporțional cu accesul la noile canale de comunicare. În linii mari, cyberbullyingul este definit ca hărțuirea efectuată prin mijloace electronice, cum ar fi telefoanele mobile sau pe internet. Tabloul general creat în mass-media și adesea de către cercetătorii fenomenului- este că cyberbullyingul este foarte frecvent, că a crescut dramatic de-a lungul timpului și că această nouă formă de agresiune a creat multe victime și agresori noi, pe lângă agresorii și victimele implicați în „tradiționala” intimidare – bullying. În plus, adesea se argumentează sau se lasă de înțeles că cyberbullyingul este dificil de descoperit și contracarat printre adolescenți, creând un sentiment de neputință care afectează dramatic imaginea de sine a adolescenților.

Bullying-ul este, în general, văzut ca un comportament intenționat de a răni pe celălalt, în mod repetat, în cazul în care este dificil pentru victimă să se apere singură; se bazează pe un dezechilibru de putere și poate fi definit ca un abuz sistematic de putere. Bullyingul tradițional este, prin urmare un act de violență intenționată și repetată de un tânăr de-a lungul timpului, asupra unei persoane mai mici sau de aceeași vârstă. Violența manifestată este de trei feluri: fizică (palme, pumni, șuturi, bătăi etc), violența verbală (insulte, atribuirea de porecle ofensatoare) și violență relațională (caracterizată prin excluderea din grupuri sau prin răspândirea de bârfe și zvonuri). Prin extinderea definiției bullyingului tradițional, cyberbullyingul este definit ca  „un act de agresiune sau comportament care este efectuat prin mijloace electronice de către un individ sau un grup, în mod repetat și în timp, asupra unei victime care nu se poate apăra cu ușurință.” (Smith et al., 2008).

Multe dintre caracteristicile clasice ale bullyingului se regăsesc și la cyberbullying, dar există anumite diferențe clare. Deși definiția menționată mai sus este destul de frecvent folosită pentru cyberbullying, unele aspecte definitorii fac încă obiectul dezbaterilor. Două criterii separă în mod special bullyingul de agresiunea generală (adică intenția de provoca dauna). Acestea sunt aspectele repetiției și ale dezechilibrului de putere. Ambele pot fi considerate relativ clare pentru hărțuirea tradițională, dar având mai multe dificultăți în aplicarea la cyberbullying. În primul rând, repețiția în cadrul cyberbullyingului nu este atât de semnificativă; un simplu act de hărțuire cibernetică, considerat un act de control inițial al agresorului, datorită tehnologiei utilizate, este ca un „bulgăre ușor de zăpadă”, care, ulterior, se transformă într-o „avalanșă”. Un exemplu este o imagine (fotografie) trimisă sau încărcată pe o rețea socială, care, într-o etapă ulterioară, este distribuită de către alte persoane (altele decât agresorul inițial). Astfel, un singur act al unui singur făptuitor poate fi repetat de multe ori de către alții și experimentat de multe ori de către victimă. Întrebarea firească  este dacă poate fi considerat agresor cel care a inițiat fapta, chiar dacă nu a repetat-o. Intervievând terții (elevii cărora li s-au trimis sau li s-au arătat informații) cu privire la ce au făcut cu materialul (imaginea) primit(ă),  cercetările au concluzionat că, deși majoritatea (72%) dintre aceștia nu a făcut nimic mai departe pentru a distribui materialul, un procent de 9% au trimis totuși materialul către alți prieteni, in timp de 6% au trimis materialul direct victimei cu scopul de a intimida. Într-o notă pozitivă, 13% au declarat că au trimis materialul victimei pentru a o ajuta.

A doua problemă de definiție este cea a dezechilibrului de putere.  În cyberbullying, ca forme ale dezechilibrului de putere, sunt demne de luat în considerare: anonimatul și abilitățile tehnice/ competențele digitale ale celor implicați. Anonimatul oferă agresorilor un sentiment de siguranță  care îi determină pe elevii cu abilități avansate în utilizarea internetului să fie mai expuși la experiențe deviante în mediul online. Agresorii din mediul online sunt, cel mai probabil, experți în internet. In timp ce unele acte de agresiune în online (cum ar fi trimiterea unui mesaj text cu conținut jignitor) sunt la îndemâna oricui, alte tipuri de agresiune cibernetică (cum ar fi, de exemplu, furtul de identitate pe un site web sau uzurparea identității) necesită ceva mai multe competențe digitale.

            Din nefericire, și unii și alții (agresori sau victime)  sunt dependenți de internet. Există diferiți factori (personali, familiali sau sociali) care cresc într-un fel sau altul riscul pentru consumul de rețele sociale. Un lucru e cert: utilizarea fără control și monitorizare parentală a internetului duce la dependență. Și dependențele se tratează la psihiatru.

 Informații adiționale:

Termenul latin „addictus” era folosit odinioară pentru a descrie intervalul în care un sclav trebuia să-l servească pe stăpânul său. Sclavul cu o astfel de condamnare a fost numit „dependent”.   

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Diana Maria Fără categorie

Cum învață copiii responsabilitatea?

Adevăr, onestitate, încredere și respect sunt valorile pe care elevii le identifică și definesc, dar nu mai cred în ele sau nu le mai regăsesc decât fie în morala poveștilor fie în regulile/ cerințele adulților, în acel “TREBUIE SĂ…” care n-are legătură cu dorințele și nevoile reale ale copiilor. În aceste condiții, când dorințele nu sunt împlinite, reacțiile emoționale vor fi negative. Așa apare minciuna de tipul: “Școala e pe primul loc pentru mine!” „Abia aștept să mă întorc la școală!”….
Răspunsurile sunt cel puțin surprinzătoare, în condițiile unei realități triste în care profesorii și părinții se plâng deopotrivă de elevi/ copii fără preocupări pentru activitățile școlare, fără motivație reală, neimplicați și superficiali. Apare aici întrebarea firească: „De ce mint copiii?”

În activitatea mea am întâlnit deopotrivă elevi, părinți și dascăli, cu nevoi, emoții, dorințe, aspirații diferite, care provin din medii sociale diverse și, evident, au convingeri, credințe și atitudini variate. Cu toții sunt animați însă de același ideal: devenirea prin educație. Cel puțin la nivel declarativ… Ori educație înseamnă creștere, dezvoltare, evoluție, deschidere la nou, dorință de schimbare asumată, responsabilitate. Învățăm zi de zi, chiar și noi, adulții, ne adaptăm la situații noi pentru confortul personal. Ne conservăm energia și resursele pentru binele propriu și uneori ascundem adevărul, tindem chiar să mințim dacă vrem să prevenim un context emoțional negativ. Ascundem uneori adevărul pentru că ne pasă de ceilalți și nu vrem să-i rănim. Studiile recente (Lupoli, Jampol&Oveis, 2017) scot în evidență asocierea dintre compasiune și minciunile prosociale, dar și faptul că, în mod surprinzător, compasiunea crește incidența minciunilor. Mai exact, când e nevoie să dăm un feed-back negativ tindem să mințim mai mult și o facem din… compasiune. („Să fie bine ca să nu fie rău…”🙃). Și copiii fac la fel uneori. Învață în fiecare zi de la noi, adulții din preajma lor, profesori sau părinți.

Părinții pot transmite valori, cultiva atitudini și abilități. Și chiar fac asta, în mod conștient sau inconștient.  Toate acestea însumează „cei 7 ani de-acasă”.  Tot ce se petrece în jurul copilului este experiență de învățare. Tot ei, părinții, își doresc copii responsabili, adaptați, fericiți. Într-un context idealist, aș zice, responsabilizarea se face prin apelul la valoare. În realitate, responsabilizarea prin supunere și subordonare deține supremația, atât în mediul familial, cât și în școală.

Părinții sunt diferiți în manifestarea afecțiunii analizate din perspectiva grijii și creșterii/ educării copiilor. Depinde de personalitatea fiecărui părinte și de experiența personală cu propriii părinți. Cu toții se străduiesc să ofere un mediu educativ structurat, coerent și securizant. Unii părinți o fac rezonabil, firesc, natural și sunt receptivi la nevoile copilului. În felul acesta stimulează un sentiment de control și responsabilitate, stabilind reguli proprii dar și respectând regulile impuse de școală, autorități etc.  Mesajul transmis de aceștia este: „Respect ca să fiu respectat!”

Părinții revoltați, mult prea „implicați”, care cer „socoteală” dascălilor și sancționează orice demers care contravine convingerilor proprii, („sufocați” de mască și „atacați” permanent de oameni „răi”) vor cultiva copiilor un sentiment de nesiguranță,  anxietăți și frici care se vor traduce mai târziu în comportamente nepotrivite și inadaptare, depresii sau chiar tulburări. Mesajul transmis este: „Am drepturi, nu și responsabilități!”

De cealaltă parte, avem o școală în care,  din păcate, valori ca simplitatea, empatia și umanitatea au fost înlocuite cu critica, frica și rușinea, unde dascălii se erijează în „stăpâni ” în fața copiilor și „supuși ” în fața  părinților și inspectoratelor școlare, o școală unde colaborarea între profesori lipsește cu desăvârșire și promovarea stării de bine se limitează la rapoartele cosmetizate frumos la final de semestru. Mesajul pe care îl transmit unii dascăli (preocupați de dezvoltare personală prin ateliere de numerologie și nu prin formări didactice) îl înțelegeți fără să fie nevoie să detaliez.

Și uite-aşa se ajunge la lipsa de responsabilitate a copilului, a adultului de mai târziu. Copilul nu va învăţa să anticipeze consecinţele actelor proprii, ci va învăţa să anticipeze reacţiile celor din jur, după care se va ghida; nu va învăţa că trebuie să-şi asume consecinţele actelor sale, ci cum să mintă, să şantajeze, să mituiască şi să manipuleze pentru a-şi atrage privilegii şi a evita neplăceri, pentru a ocoli sau evita reguli.

„Vreme trece, vreme vine…”

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Diana Maria Fără categorie

Disciplina emoțională în pandemie

Cultivarea disciplinei este poate cea mai grea sarcină a adulților (părinți, educatori…).
Revolta, furia, protestul și refuzul unora de a respecta legea și recomandările în situații de criză sanitară sunt dovezi certe ale lipsei de disciplină și de educație.

Cred cu tărie că trebuie să înțelegem ceva foarte important zilele acestea: ne facem bine dacă respectăm niște reguli. Nu e despre orgolii, nici despre politică sau lupte pentru putere. E despre acceptare și despre activarea tuturor resurselor pentru a merge mai departe.

Ne lovim de cea mai mare problemă a românului „emancipat” peste noapte: rezistența la schimbare. „Vrem o țară ca afară!” E foarte frumos (la nivel declarativ) să vorbim despre dezvoltare personală, despre formare, despre evoluție și inovare, dar devine foarte greu când suntem puși în situația de a ieși din zona de confort. Da, îndrăznesc să spun că un om autonom și independent este disciplinat sau măcar încearcă să-și cultive această disciplină în demersul de a accesa acel nivel superior de dezvoltare personală atât de râvnit. (Btw, cei „de afară” s-au vaccinat în număr mare🪄)

Fără disciplină calitatea vieții scade dramatic. Și noi, adulții, avem nevoie de disciplină mai mult decât am crede. Suntem furioși, vulnerabili, triști, chiar indisciplinați în ultima perioadă. E greu pentru toată lumea acum, indiferent de vârstă sau statut social, de contul din bancă sau de profesie.
Transformarea acestei indiscipline în asumare, perseverență și responsabilitate (dincolo de aplecarea firească spre suferința emoțională) este obligatorie dacă vrem să ieșim cu bine din pandemie. Asta înseamnă să fii inteligent, să fii empatic și adaptat. Cei inteligenți și cu adevărat puternici sunt cei care sunt disciplinați, educați și care au respect față de lege și de semenii lor, care văd binele dincolo de zidurile prea înalte ridicate din orgolii și aroganță.

Micile rutine zilnice construiesc binele și toate astea conduc la echilibru și sănătate emoțională. Fiecare își poate stabili si urma mici rutine de respectare a regulilor și a legii. (Nu e chiar atât de greu, trust me🤗)
Și când mintea vine să ne păcălească cu gânduri de genul: De ce eu? De ce azi? De ce …? să trecem în acțiune, să ne activăm toate resursele de bine: optimism, răbdare, încredere, curaj și asumare.

Când cineva îmi spune că nu are deloc încredere în știință și că se bazează pe protecția divină, pentru mine nu e ceva de admirat. Să aștepți o minune sau un semn de Sus ca să te vaccinezi spune despre tine și lucruri mai puțin vizibile, dar demne de luat în considerație. E clar că nu știi că deciziile „bune” pot fi luate consultănd logica probabilistică și evidențele realității, nu astrele, simbolurile onirice, tarotul ori alte forme de divinație… Sau vorbește despre o nevoie extremă de a demonstra că ești important sau despre un gol fără sfârșit pe care vrei să-l umpli cu „idei” delirante.

Cei care sunt vehemenți protestatari ai măsurilor luate pentru protejarea sănătății publice au o nevoie grobiană de a-și demonstra extremismul. Singurele lor arme sunt victimizarea, violența și amenințarea și sunt prezentate ca ultime și unice soluții ale acestor „jertfelnici” care nu se vaccinează.

Cei care le știu pe toate, se pricep la toate, au răspuns la orice, cunosc orice, și care reduc totul la propria experiență sau la a celor din imediata apropiere de genul: „cunosc eu pe cineva care a făcut vaccinul și tot s-a infectat”, „am trăit eu…”, „mi s-a întîmplat mie”, reduc complexitatea lumii la propria persoană și arată dureroasa ignoranță pe care o aleg. Toate acestea vin din rana de nu se fi simțit apreciați, validați, văzuți. Caută să-și satisfacă aceste nevoi emoționale luându-le prin discursul pasiv-agresiv. Este de fapt un strigăt de ajutor prin care își cer dreptul a fi.

Azi avem parte de o super tehnologie, dar la nivel emoțional suntem cu foarte puțin mai mult evoluați față de cum erau strămoșii noștri care locuiau în peșteri. Iar lipsa acestei evoluții emoționale se observă cel mai bine în modul dureros și plin de agresivitate în care interacționam unii cu ceilalți.

Ignorarea sistematică a educației și cercetării ne-a adus unde suntem azi. Lipsa disciplinei și a educației ne-a adus astăzi la negarea contextului pandemic și, implicit, la creșterea numărului „experților”.

Numărul imbecililor crește indiferent de pandemie, de rata de contaminare și de mortalitate, de progresul științei și cercetărilor…


Kindly reminder: Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!