Cum învață copiii responsabilitatea?

Adevăr, onestitate, încredere și respect sunt valorile pe care elevii le identifică și definesc, dar nu mai cred în ele sau nu le mai regăsesc decât fie în morala poveștilor fie în regulile/ cerințele adulților, în acel “TREBUIE SĂ…” care n-are legătură cu dorințele și nevoile reale ale copiilor. În aceste condiții, când dorințele nu sunt împlinite, reacțiile emoționale vor fi negative. Așa apare minciuna de tipul: “Școala e pe primul loc pentru mine!” „Abia aștept să mă întorc la școală!”….
Răspunsurile sunt cel puțin surprinzătoare, în condițiile unei realități triste în care profesorii și părinții se plâng deopotrivă de elevi/ copii fără preocupări pentru activitățile școlare, fără motivație reală, neimplicați și superficiali. Apare aici întrebarea firească: „De ce mint copiii?”

În activitatea mea am întâlnit deopotrivă elevi, părinți și dascăli, cu nevoi, emoții, dorințe, aspirații diferite, care provin din medii sociale diverse și, evident, au convingeri, credințe și atitudini variate. Cu toții sunt animați însă de același ideal: devenirea prin educație. Cel puțin la nivel declarativ… Ori educație înseamnă creștere, dezvoltare, evoluție, deschidere la nou, dorință de schimbare asumată, responsabilitate. Învățăm zi de zi, chiar și noi, adulții, ne adaptăm la situații noi pentru confortul personal. Ne conservăm energia și resursele pentru binele propriu și uneori ascundem adevărul, tindem chiar să mințim dacă vrem să prevenim un context emoțional negativ. Ascundem uneori adevărul pentru că ne pasă de ceilalți și nu vrem să-i rănim. Studiile recente (Lupoli, Jampol&Oveis, 2017) scot în evidență asocierea dintre compasiune și minciunile prosociale, dar și faptul că, în mod surprinzător, compasiunea crește incidența minciunilor. Mai exact, când e nevoie să dăm un feed-back negativ tindem să mințim mai mult și o facem din… compasiune. („Să fie bine ca să nu fie rău…”🙃). Și copiii fac la fel uneori. Învață în fiecare zi de la noi, adulții din preajma lor, profesori sau părinți.

Părinții pot transmite valori, cultiva atitudini și abilități. Și chiar fac asta, în mod conștient sau inconștient.  Toate acestea însumează „cei 7 ani de-acasă”.  Tot ce se petrece în jurul copilului este experiență de învățare. Tot ei, părinții, își doresc copii responsabili, adaptați, fericiți. Într-un context idealist, aș zice, responsabilizarea se face prin apelul la valoare. În realitate, responsabilizarea prin supunere și subordonare deține supremația, atât în mediul familial, cât și în școală.

Părinții sunt diferiți în manifestarea afecțiunii analizate din perspectiva grijii și creșterii/ educării copiilor. Depinde de personalitatea fiecărui părinte și de experiența personală cu propriii părinți. Cu toții se străduiesc să ofere un mediu educativ structurat, coerent și securizant. Unii părinți o fac rezonabil, firesc, natural și sunt receptivi la nevoile copilului. În felul acesta stimulează un sentiment de control și responsabilitate, stabilind reguli proprii dar și respectând regulile impuse de școală, autorități etc.  Mesajul transmis de aceștia este: „Respect ca să fiu respectat!”

Părinții revoltați, mult prea „implicați”, care cer „socoteală” dascălilor și sancționează orice demers care contravine convingerilor proprii, („sufocați” de mască și „atacați” permanent de oameni „răi”) vor cultiva copiilor un sentiment de nesiguranță,  anxietăți și frici care se vor traduce mai târziu în comportamente nepotrivite și inadaptare, depresii sau chiar tulburări. Mesajul transmis este: „Am drepturi, nu și responsabilități!”

De cealaltă parte, avem o școală în care,  din păcate, valori ca simplitatea, empatia și umanitatea au fost înlocuite cu critica, frica și rușinea, unde dascălii se erijează în „stăpâni ” în fața copiilor și „supuși ” în fața  părinților și inspectoratelor școlare, o școală unde colaborarea între profesori lipsește cu desăvârșire și promovarea stării de bine se limitează la rapoartele cosmetizate frumos la final de semestru. Mesajul pe care îl transmit unii dascăli (preocupați de dezvoltare personală prin ateliere de numerologie și nu prin formări didactice) îl înțelegeți fără să fie nevoie să detaliez.

Și uite-aşa se ajunge la lipsa de responsabilitate a copilului, a adultului de mai târziu. Copilul nu va învăţa să anticipeze consecinţele actelor proprii, ci va învăţa să anticipeze reacţiile celor din jur, după care se va ghida; nu va învăţa că trebuie să-şi asume consecinţele actelor sale, ci cum să mintă, să şantajeze, să mituiască şi să manipuleze pentru a-şi atrage privilegii şi a evita neplăceri, pentru a ocoli sau evita reguli.

„Vreme trece, vreme vine…”

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!