Diana Maria Fără categorie

Parenting update. Necesar și obligatoriu

Odată cu începerea școlii, reîncep dezbaterile dintre părinți pe grupurile de whatsapp. Nevoia de a comunica clar și succint este mai urgentă ca niciodată și apar adesea întrebări legate de activitatea școlară și evoluția la învățătură, dar și de disconfortul emoțional resimțit de copii la presiunea adulților. Și apar mulți părinți nemulțumiți, revoltați și atotștiutori…Și profesori, deopotrivă!

În sfera educației, iraționalul domnește încă. Când e vorba de propriul copil, ies la iveală emoții refulate, uneori, de mai multe generații. Reacțiile părinților nu pot fi neutre. Fiecare părinte poartă cu sine convingeri și repere proprii. Comportamentele parentale sunt, bineînțeles,  modelate și de trendurile secolului XXI și de recomandările educatorilor și psihologilor în vogă. Acum părinții au devenit experți în pedagogie, teoria instruirii, didactică și, mai ales, experți în evaluarea performanțelor academice ale propriilor copii. (Unii chiar și în evaluarea copiilor altor părinți: „Maria ta a răspuns mai bine decât Maria mea!”)

Explozia informațională din social-media are un impact puternic asupra relațiilor (părinți-copii, părinți-educatori, părinți-părinți) și contribuie semnificativ la înțelegerea responsabilității parentale.

Prezentul copiilor noștri începe cu trecutul nostru. La prima vedere, s-ar părea că părinții moderni au înțeles că metodele „clasice” de educare, de soiul pedepselor, recompenselor sau corecției fizice, nu doar că sunt nocive pentru copil, ci îl pot conduce către eșec sau inadaptare atunci când va fi adult. Și totuși, părinții încă își mai cresc copiii după credințe de genul: „Băieții nu plâng!”, Fetițele nu sunt frumoase când sunt triste!” sau „Rupem foaia, să te înveți minte!”, „Trebuie să scrii frumos, altfel se supără Doamna!”, „Știu eu mai bine ce îți trebuie ție!”

Și mesajele pline de intenții bune ale părinților (adulților, în general) au un ecou foarte puternic asupra copilului. De exemplu, dacă adultul (părinte sau educator) spune: „Hei, leneșo! Îți ia o oră să scrii trei rânduri” sau „Iar a luat inteligenta 3 la matematică” sau „Cine te crezi, Regina Angliei?”, aceste mesaje pot produce răni emoționale și conflicte ce pot transforma copilul.  De câte ori n-ați auzit și profesori încercând să-și „motiveze” elevii pentru învățare cu expresii de genul: „Dacă nu înveți, vei ajunge cioban la oi!”, „Ești zero barat! Nu o să se aleagă nimic de tine!” 

E șocant?! Nu, nu am inventat eu astea acum. Chiar se spun lucrurile astea copiilor. Încă se spun…Încă trăim într-o societate unde lupta pentru putere primează, unde afirmarea autorității se face prin obediență și umilire, prin ordine și porunci, prin sarcini școlare date haotic și fără a ține cont de particularitățile individuale de dezvoltare ale elevilor. (Le dăm elevilor cât mai multe sarcini de muncă independentă  (teme)… și din manual, și din fișe, și din auxiliare. Așa, ca să fie! Să se vadă că Doamna muncește! Facem, în continuare, clasamente: cei mai buni, cei mai slabi).

În realitate, acestea nu sunt metode de educație.  Aceste devalorizări sunt niște palme emoționale care-l rănesc pe copilul care le primește, adultul care le proferează, dar și relația dintre ei. Insultarea, devalorizarea, judecarea nu sunt metode educative. Să judeci pe cineva înseamnă să preiei puterea asupra celuilalt pentru a nu privi spre tine însuți. Adulții trebuie să facă distincția clară între constatare și interpretare. Da, ca profesor, pot aprecia nivelul de cunoștințe al elevului ca fiind foarte scăzut, notele care sunt sub medie_asta e o realitate obiectivă. Dar când un profesor spune: „Ești zero barat!”, asta este o interpretare generalizantă, o definire a elevului, nu a notelor. Interpretarea este subiectivă, este în funcție de perspectiva proprie, din punctul propriu de vedere, nu de realitatea obiectivă. Educatorii și părinții nu au voie, totuși,  să uite de tendința naturală a copilului de a se conforma la ceea ce îi spunem despre el (efectul Pygmalion_realizarea automată a predicțiilor, Studiu Rosenthal, R.A &Jacobson, L., 1996). Noi îl considerăm pe copil slab („ești zero barat”), iar el se instalează într-o dinamică de eșec: „sunt slab, deci n-are rost să încerc problema, oricum n-o să reușesc…” (sau „Ești un copil obraznic!”…”Sunt rău, nu voi încerca să fac lucrurile altfel”).  Copilul se conformează acestor definiții prin acțiunile și comportamentele sale și seamănă din ce în ce mai mult cu imaginea pe care și-o face adultul despre el și astfel îi confirmă ideea.

Adulții uită un lucru important: copiii fac tot ce pot. Dacă nu reușesc să răspundă așteptărilor noastre este pentru că le cerem prea mult (le cerem lucruri care nu sunt sub controlul lor) sau avem așteptări nerealiste. Poate ar trebui să fim mai atenți la nevoile reale ale copiilor. În principiu, sunt nevoile umane de bază: afecțiune, conectare, înțelegere, acceptare. Necondiționate.  Dacă există o criză de autoritate („Nu mă mai înțeleg deloc cu copilul meu”, spun părinții, „Am o experiență de peste 30 de ani la catedră, dar așa generație ca asta n-am avut”, spun profesorii), este vorba mai mult de lipsa noastră, ca adulți, de control interior și de conștiință de sine decât de un deficit al autoritarismului.

Adulții, cu cât sunt mai autoritari, cu atât sunt mai puțin siguri pe ei. Adulții de azi sunt generațiile crescute în frică, sunt copiii care au fost învățați că vinovăția și rușinea sunt virtuți, că e în regulă să te simți vinovat (așa devii responsabil și corect), că e ok să ascunzi ce simți, să te rușinezi de trăirile tale (așa eviți greșeli). Acum știm că rușinea și vinovăția sunt emoții distructive, că frica destabilizează și blochează raționalul și ar fi bine să nu uităm asta atunci când vorbim cu copiii.

Copiii noștri vorbesc despre noi, părinții. Elevii noștri vorbesc despre noi, profesorii. Tot ceea ce fac copiii noștri, tot ceea ce sunt ei, noi, adulții, am sădit în ei. Ar fi bine să nu uităm asta și să încercăm să nu fim aspri cu ei pentru că, în realitate, suntem aspri cu noi. O vorbă înțeleaptă dintr-un joc al copiilor zice așa: „Cine spune ăla e!”. Amintiți-vă asta data viitoare când îi spuneți copilului că e obraznic, rău, puturos…. Vorba asta e ca o metaforă revelatoare, ca o cheie de autocunoaștere și optimizare personală.  Să fim adulți mai buni ca să avem copii mai buni!

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

„Cine spune ăla este…”
Diana Maria Fără categorie

Recomandare de lectură: „Măștile fricii”- o carte despre (in)disponibilitatea emoțională transmisă transgenerațional

Fiecare dintre noi are o lume proprie, plină de gânduri, idei, convingeri, experiențe și perspective. Fiecare din aceste gânduri și idei neîmpărtășite poate aduce cu sine o multitudine de emoții trăite intens, care pot apărea mai târziu ca probleme majore pe care, uneori, nu avem puterea de a le gestiona.

Nu toți oamenii își „vorbesc” interiorul cu ușurință și asta pentru că de mici am fost învățați să ne cenzurăm trăirile, să ne ascundem de ceilalți, să ne ferim să fim noi înșine ca să nu fim „pedepsiți” pentru că suntem oameni „slabi”. De regulă, secretele de familie sunt cele care dau naștere „problemelor”; transmiterea lor de la o generație la alta este o activitate psihică proprie copilului, pe care psihanaliștii o numesc identificare.

Această identificare nu este un proces psihic conștient, ea transmițându-se de la părinte la copil în procesul de socializare din familie: copiii se construiesc pe sine alături de părinți, moștenind și ceva din activitățile lor psihice (tiparele de gândire de genul „ne ducem crucea” reprezentând jertfa transmisă din generație în generație). Copilul devine astfel manifestarea simptomatică a nevrozei familiale rămasă nerezolvată.

Destinul unui individ nu este numai rezultatul voinței sale individuale, ci și a structurii sale familiale. „Măștile fricii” abordează o temă sensibilă și greu de digerat în România: nevrozele, depresiile (ascunse) ale adultului au la bază secrete (și mai bine ascunse) de familie.

„Un roman frumos și trist, dur și sensibil deopotrivă, o mărturie impresionantă despre părinți și copii și frica teribilă care îi desparte uneori, sufocând iubirea, pacea interioară, bucuria vieții, tot ce e mai frumos în oameni.” (Radu Găvan)

Diana Maria Fără categorie

Cum învață copiii responsabilitatea?

Adevăr, onestitate, încredere și respect sunt valorile pe care elevii le identifică și definesc, dar nu mai cred în ele sau nu le mai regăsesc decât fie în morala poveștilor fie în regulile/ cerințele adulților, în acel “TREBUIE SĂ…” care n-are legătură cu dorințele și nevoile reale ale copiilor. În aceste condiții, când dorințele nu sunt împlinite, reacțiile emoționale vor fi negative. Așa apare minciuna de tipul: “Școala e pe primul loc pentru mine!” „Abia aștept să mă întorc la școală!”….
Răspunsurile sunt cel puțin surprinzătoare, în condițiile unei realități triste în care profesorii și părinții se plâng deopotrivă de elevi/ copii fără preocupări pentru activitățile școlare, fără motivație reală, neimplicați și superficiali. Apare aici întrebarea firească: „De ce mint copiii?”

În activitatea mea am întâlnit deopotrivă elevi, părinți și dascăli, cu nevoi, emoții, dorințe, aspirații diferite, care provin din medii sociale diverse și, evident, au convingeri, credințe și atitudini variate. Cu toții sunt animați însă de același ideal: devenirea prin educație. Cel puțin la nivel declarativ… Ori educație înseamnă creștere, dezvoltare, evoluție, deschidere la nou, dorință de schimbare asumată, responsabilitate. Învățăm zi de zi, chiar și noi, adulții, ne adaptăm la situații noi pentru confortul personal. Ne conservăm energia și resursele pentru binele propriu și uneori ascundem adevărul, tindem chiar să mințim dacă vrem să prevenim un context emoțional negativ. Ascundem uneori adevărul pentru că ne pasă de ceilalți și nu vrem să-i rănim. Studiile recente (Lupoli, Jampol&Oveis, 2017) scot în evidență asocierea dintre compasiune și minciunile prosociale, dar și faptul că, în mod surprinzător, compasiunea crește incidența minciunilor. Mai exact, când e nevoie să dăm un feed-back negativ tindem să mințim mai mult și o facem din… compasiune. („Să fie bine ca să nu fie rău…”🙃). Și copiii fac la fel uneori. Învață în fiecare zi de la noi, adulții din preajma lor, profesori sau părinți.

Părinții pot transmite valori, cultiva atitudini și abilități. Și chiar fac asta, în mod conștient sau inconștient.  Toate acestea însumează „cei 7 ani de-acasă”.  Tot ce se petrece în jurul copilului este experiență de învățare. Tot ei, părinții, își doresc copii responsabili, adaptați, fericiți. Într-un context idealist, aș zice, responsabilizarea se face prin apelul la valoare. În realitate, responsabilizarea prin supunere și subordonare deține supremația, atât în mediul familial, cât și în școală.

Părinții sunt diferiți în manifestarea afecțiunii analizate din perspectiva grijii și creșterii/ educării copiilor. Depinde de personalitatea fiecărui părinte și de experiența personală cu propriii părinți. Cu toții se străduiesc să ofere un mediu educativ structurat, coerent și securizant. Unii părinți o fac rezonabil, firesc, natural și sunt receptivi la nevoile copilului. În felul acesta stimulează un sentiment de control și responsabilitate, stabilind reguli proprii dar și respectând regulile impuse de școală, autorități etc.  Mesajul transmis de aceștia este: „Respect ca să fiu respectat!”

Părinții revoltați, mult prea „implicați”, care cer „socoteală” dascălilor și sancționează orice demers care contravine convingerilor proprii, („sufocați” de mască și „atacați” permanent de oameni „răi”) vor cultiva copiilor un sentiment de nesiguranță,  anxietăți și frici care se vor traduce mai târziu în comportamente nepotrivite și inadaptare, depresii sau chiar tulburări. Mesajul transmis este: „Am drepturi, nu și responsabilități!”

De cealaltă parte, avem o școală în care,  din păcate, valori ca simplitatea, empatia și umanitatea au fost înlocuite cu critica, frica și rușinea, unde dascălii se erijează în „stăpâni ” în fața copiilor și „supuși ” în fața  părinților și inspectoratelor școlare, o școală unde colaborarea între profesori lipsește cu desăvârșire și promovarea stării de bine se limitează la rapoartele cosmetizate frumos la final de semestru. Mesajul pe care îl transmit unii dascăli (preocupați de dezvoltare personală prin ateliere de numerologie și nu prin formări didactice) îl înțelegeți fără să fie nevoie să detaliez.

Și uite-aşa se ajunge la lipsa de responsabilitate a copilului, a adultului de mai târziu. Copilul nu va învăţa să anticipeze consecinţele actelor proprii, ci va învăţa să anticipeze reacţiile celor din jur, după care se va ghida; nu va învăţa că trebuie să-şi asume consecinţele actelor sale, ci cum să mintă, să şantajeze, să mituiască şi să manipuleze pentru a-şi atrage privilegii şi a evita neplăceri, pentru a ocoli sau evita reguli.

„Vreme trece, vreme vine…”

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Diana Maria Fără categorie

Părintele „follower” sau „guardian”?

În ultima perioadă s-a dezvoltat o și mai mare nevoie de aprobare socială, pe de o parte datorită regulilor noi de distanțare socială impuse de pandemie și a stilului de viață racordat online, pe de altă parte din cauza tipului de educație din familie, a parentingului prost înțeles, cu foarte mult feedback pozitiv (poate prea mult: „Bravo, ești un geniu!”, „Poți tot ce îți propui”, „E suficient să vrei…” etc) sau cu prea multe libertăți acordate copiilor („să învețe să se descurce…”), libertăți care, dacă vorbim de minori sub 12 ani, se traduc prin neglijență parentală.

TikTok este cea mai populară aplicație de social media în rândul copiilor și adolescenților. E o aplicație pe care o poți utiliza pentru a crea videoclipuri, de obicei prin sincronizarea buzelor sau dansului împreună cu melodii „de top”. Poți partaja videoclipurile pe care le creezi cu prietenii sau cu un cerc mai larg de utilizatori TikTok. Și poți primi foarte rapid un număr considerabil de aprecieri sub formă de… (cum altfel?!) inimioare ❤❤❤. Dependența de likeuri se traduce, de fapt, prin dependența de primire de feedback de la ceilalți.

Le-am lansat o provocare elevilor de clasa a V-a: un exercițiu simplu de imaginație care oferă indicii despre percepția lor asupra relațiilor interumane, a interacțiunilor cu semenii și a nevoii de apreciere și valorizare: „Imaginați-vă că ieșiți într-o zi obișnuită din casă și sunteți așteptați la ușă de cei 2k de followersi de pe TikTok. Cum vă simțiți? Care-i primul gând care vă trece prin minte?”

Nu a fost o surpriză faptul că au răspuns că s-ar simți bine, ar fi chiar încântați și că îi bucură numărul mare de aplauze pe care îl primesc. Nu-i deranjează absolut deloc că aprecierile vin din partea unor necunoscuți: „Ce cool e să fii vedetă!”

Surpriza a fost mare atunci când le-am cerut să enumere alte trei activități care le aduc aceeași bucurie. Sigur puteți intui că au fost puțini aceia care au parte sau identifică și alte bucurii în viața reală. Au fost câțiva care au povestit despre jocurile … online (în rețea) cu alți copii sau despre serialele cu adolescenți de pe Netflix. Discuțiile s-au deplasat firesc și în zona familiei, a timpului petrecut împreună cu cei apropiați, copiii exprimându-și „înțelegerea” față de părinții care (spun tot ei, copiii) au „treburi mai importante”…😔

Un alt indiciu al stării lor emoționale fragile este dat de Jurnalul emoțiilor pe care îl completează săptămânal. Încă de la începutul anului școlar, i-am rugat pe aceeași elevi de clasa a V-a să descrie și să noteze în Jurnal (la finalul fiecărei săptămâni) un eveniment/întâmplare care i-a impresionat cel mai mult în săptămâna care a trecut, să identifice emoțiile pe care le-au simțit și să observe ce îi pune pe gânduri, dar și ce comportamente/acțiuni sunt asociate gândurilor lor.

Fără a avea pretenția unui studiu științific, analiza rezultatelor aduce în prim plan anxietățile, fricile și temerile copiilor vis-a-vis de întâmplările din viața lor. Fie că descriu o nereușită în activitatea școlară, o muștruluială primită de la profesoara de matematică, un conflict spontan în familie sau știri tulburătoare despre numărul mare de morți și răspândirea agresivă a virusului, majoritatea întamplarilor descrise de copii pun pe lista de emoții trăite frica, furia, revolta și neputința. Și aici adultul (fie el părinte sau profesor) ar trebui să se oprească din a fi doar „follower” (ca oricare din cei 2k…) și să devină „close friend” sau „guardian” ca pe GoogleClassroom; părintele ar trebui să VADĂ frica, furia și neputința copilului. Și, după ce „vede” aceste trăiri, să încerce să le accepte și să le „îmbrățișeze” ca fiind parte din puiul de …OM.

E firesc să ne simțim triști uneori. La fel de firesc este să ne fie frică uneori. E uman. Nu emoțiile copiilor sunt cele pe care trebuie să le controlăm (nici nu putem face asta), ci ar trebui să fim mai atenți la cum percep și înțeleg ei ceea ce trăiesc. Și, dacă e să fac referire la exercițiul de mai sus, orice părinte ar trebui să-și pună întrebarea: „E în regulă ca aprecierea unui necunoscut (unul din cei 2k followersi) să îi aducă mai multă bucurie copilului meu decât aprecierea mea?”
Și acesta este un exercițiu de reflecție pentru părinți!
Fiți atenți la emoțiile și trăirile copiilor voștri! Sănătatea și echilibrul emoțional sunt indicatori ai succesului și reușitei (nu doar școlare!) Și sunteți responsabili nu doar pentru copilul de acum, dar și pentru adultul care va deveni!

Kindly reminder:
Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!