Diana Maria Fără categorie

Parenting update. Necesar și obligatoriu

Odată cu începerea școlii, reîncep dezbaterile dintre părinți pe grupurile de whatsapp. Nevoia de a comunica clar și succint este mai urgentă ca niciodată și apar adesea întrebări legate de activitatea școlară și evoluția la învățătură, dar și de disconfortul emoțional resimțit de copii la presiunea adulților. Și apar mulți părinți nemulțumiți, revoltați și atotștiutori…Și profesori, deopotrivă!

În sfera educației, iraționalul domnește încă. Când e vorba de propriul copil, ies la iveală emoții refulate, uneori, de mai multe generații. Reacțiile părinților nu pot fi neutre. Fiecare părinte poartă cu sine convingeri și repere proprii. Comportamentele parentale sunt, bineînțeles,  modelate și de trendurile secolului XXI și de recomandările educatorilor și psihologilor în vogă. Acum părinții au devenit experți în pedagogie, teoria instruirii, didactică și, mai ales, experți în evaluarea performanțelor academice ale propriilor copii. (Unii chiar și în evaluarea copiilor altor părinți: „Maria ta a răspuns mai bine decât Maria mea!”)

Explozia informațională din social-media are un impact puternic asupra relațiilor (părinți-copii, părinți-educatori, părinți-părinți) și contribuie semnificativ la înțelegerea responsabilității parentale.

Prezentul copiilor noștri începe cu trecutul nostru. La prima vedere, s-ar părea că părinții moderni au înțeles că metodele „clasice” de educare, de soiul pedepselor, recompenselor sau corecției fizice, nu doar că sunt nocive pentru copil, ci îl pot conduce către eșec sau inadaptare atunci când va fi adult. Și totuși, părinții încă își mai cresc copiii după credințe de genul: „Băieții nu plâng!”, Fetițele nu sunt frumoase când sunt triste!” sau „Rupem foaia, să te înveți minte!”, „Trebuie să scrii frumos, altfel se supără Doamna!”, „Știu eu mai bine ce îți trebuie ție!”

Și mesajele pline de intenții bune ale părinților (adulților, în general) au un ecou foarte puternic asupra copilului. De exemplu, dacă adultul (părinte sau educator) spune: „Hei, leneșo! Îți ia o oră să scrii trei rânduri” sau „Iar a luat inteligenta 3 la matematică” sau „Cine te crezi, Regina Angliei?”, aceste mesaje pot produce răni emoționale și conflicte ce pot transforma copilul.  De câte ori n-ați auzit și profesori încercând să-și „motiveze” elevii pentru învățare cu expresii de genul: „Dacă nu înveți, vei ajunge cioban la oi!”, „Ești zero barat! Nu o să se aleagă nimic de tine!” 

E șocant?! Nu, nu am inventat eu astea acum. Chiar se spun lucrurile astea copiilor. Încă se spun…Încă trăim într-o societate unde lupta pentru putere primează, unde afirmarea autorității se face prin obediență și umilire, prin ordine și porunci, prin sarcini școlare date haotic și fără a ține cont de particularitățile individuale de dezvoltare ale elevilor. (Le dăm elevilor cât mai multe sarcini de muncă independentă  (teme)… și din manual, și din fișe, și din auxiliare. Așa, ca să fie! Să se vadă că Doamna muncește! Facem, în continuare, clasamente: cei mai buni, cei mai slabi).

În realitate, acestea nu sunt metode de educație.  Aceste devalorizări sunt niște palme emoționale care-l rănesc pe copilul care le primește, adultul care le proferează, dar și relația dintre ei. Insultarea, devalorizarea, judecarea nu sunt metode educative. Să judeci pe cineva înseamnă să preiei puterea asupra celuilalt pentru a nu privi spre tine însuți. Adulții trebuie să facă distincția clară între constatare și interpretare. Da, ca profesor, pot aprecia nivelul de cunoștințe al elevului ca fiind foarte scăzut, notele care sunt sub medie_asta e o realitate obiectivă. Dar când un profesor spune: „Ești zero barat!”, asta este o interpretare generalizantă, o definire a elevului, nu a notelor. Interpretarea este subiectivă, este în funcție de perspectiva proprie, din punctul propriu de vedere, nu de realitatea obiectivă. Educatorii și părinții nu au voie, totuși,  să uite de tendința naturală a copilului de a se conforma la ceea ce îi spunem despre el (efectul Pygmalion_realizarea automată a predicțiilor, Studiu Rosenthal, R.A &Jacobson, L., 1996). Noi îl considerăm pe copil slab („ești zero barat”), iar el se instalează într-o dinamică de eșec: „sunt slab, deci n-are rost să încerc problema, oricum n-o să reușesc…” (sau „Ești un copil obraznic!”…”Sunt rău, nu voi încerca să fac lucrurile altfel”).  Copilul se conformează acestor definiții prin acțiunile și comportamentele sale și seamănă din ce în ce mai mult cu imaginea pe care și-o face adultul despre el și astfel îi confirmă ideea.

Adulții uită un lucru important: copiii fac tot ce pot. Dacă nu reușesc să răspundă așteptărilor noastre este pentru că le cerem prea mult (le cerem lucruri care nu sunt sub controlul lor) sau avem așteptări nerealiste. Poate ar trebui să fim mai atenți la nevoile reale ale copiilor. În principiu, sunt nevoile umane de bază: afecțiune, conectare, înțelegere, acceptare. Necondiționate.  Dacă există o criză de autoritate („Nu mă mai înțeleg deloc cu copilul meu”, spun părinții, „Am o experiență de peste 30 de ani la catedră, dar așa generație ca asta n-am avut”, spun profesorii), este vorba mai mult de lipsa noastră, ca adulți, de control interior și de conștiință de sine decât de un deficit al autoritarismului.

Adulții, cu cât sunt mai autoritari, cu atât sunt mai puțin siguri pe ei. Adulții de azi sunt generațiile crescute în frică, sunt copiii care au fost învățați că vinovăția și rușinea sunt virtuți, că e în regulă să te simți vinovat (așa devii responsabil și corect), că e ok să ascunzi ce simți, să te rușinezi de trăirile tale (așa eviți greșeli). Acum știm că rușinea și vinovăția sunt emoții distructive, că frica destabilizează și blochează raționalul și ar fi bine să nu uităm asta atunci când vorbim cu copiii.

Copiii noștri vorbesc despre noi, părinții. Elevii noștri vorbesc despre noi, profesorii. Tot ceea ce fac copiii noștri, tot ceea ce sunt ei, noi, adulții, am sădit în ei. Ar fi bine să nu uităm asta și să încercăm să nu fim aspri cu ei pentru că, în realitate, suntem aspri cu noi. O vorbă înțeleaptă dintr-un joc al copiilor zice așa: „Cine spune ăla e!”. Amintiți-vă asta data viitoare când îi spuneți copilului că e obraznic, rău, puturos…. Vorba asta e ca o metaforă revelatoare, ca o cheie de autocunoaștere și optimizare personală.  Să fim adulți mai buni ca să avem copii mai buni!

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

„Cine spune ăla este…”
Diana Maria Fără categorie

„Sclavia” generației digitale

Știrile despre tineri care au folosit internetul și rețelele sociale pentru a-și hărțui sau insulta colegii de clasă au fost destul de frecvente în ultimii ani. Atât mediul academic cât și autoritățile statului responsabile cu protecția copilului și protecția datelor cu caracter personal au dezvoltat programe și strategii de prevenție a fenomenului cyberbullying, din păcate, cu foarte puține rezultate pozitive. Agresorii cibernetici se auto-evaluează ca fiind „experți” în utilizarea tehnologiei digitale și  raportează niveluri mai scăzute de monitorizare parentală. În mediul online, agresorii sunt, uneori, chiar victimele din offline, victimele bullyingului tradițional. Fenomenul poartă denumirea de „răzbunarea tocilarilor”  și aduce în atenție exact această inversare de roluri: victimele din offline (cei cu competențe digitale avansate – „tech savvy victims”- dar cu abilități relaționale sau mecanisme de coping insuficient dezvoltate) devin agresori în mediul online.

În ultimii ani, mass-media, educatorii și părinții, dar și comunitățile de cercetare au fost preocupați de această formă nouă de agresiune printre elevi și tineri, denumită generic cyberbullying. Cyberbullyingul este un fenomen care ia amploare în toată lumea, direct proporțional cu accesul la noile canale de comunicare. În linii mari, cyberbullyingul este definit ca hărțuirea efectuată prin mijloace electronice, cum ar fi telefoanele mobile sau pe internet. Tabloul general creat în mass-media și adesea de către cercetătorii fenomenului- este că cyberbullyingul este foarte frecvent, că a crescut dramatic de-a lungul timpului și că această nouă formă de agresiune a creat multe victime și agresori noi, pe lângă agresorii și victimele implicați în „tradiționala” intimidare – bullying. În plus, adesea se argumentează sau se lasă de înțeles că cyberbullyingul este dificil de descoperit și contracarat printre adolescenți, creând un sentiment de neputință care afectează dramatic imaginea de sine a adolescenților.

Bullying-ul este, în general, văzut ca un comportament intenționat de a răni pe celălalt, în mod repetat, în cazul în care este dificil pentru victimă să se apere singură; se bazează pe un dezechilibru de putere și poate fi definit ca un abuz sistematic de putere. Bullyingul tradițional este, prin urmare un act de violență intenționată și repetată de un tânăr de-a lungul timpului, asupra unei persoane mai mici sau de aceeași vârstă. Violența manifestată este de trei feluri: fizică (palme, pumni, șuturi, bătăi etc), violența verbală (insulte, atribuirea de porecle ofensatoare) și violență relațională (caracterizată prin excluderea din grupuri sau prin răspândirea de bârfe și zvonuri). Prin extinderea definiției bullyingului tradițional, cyberbullyingul este definit ca  „un act de agresiune sau comportament care este efectuat prin mijloace electronice de către un individ sau un grup, în mod repetat și în timp, asupra unei victime care nu se poate apăra cu ușurință.” (Smith et al., 2008).

Multe dintre caracteristicile clasice ale bullyingului se regăsesc și la cyberbullying, dar există anumite diferențe clare. Deși definiția menționată mai sus este destul de frecvent folosită pentru cyberbullying, unele aspecte definitorii fac încă obiectul dezbaterilor. Două criterii separă în mod special bullyingul de agresiunea generală (adică intenția de provoca dauna). Acestea sunt aspectele repetiției și ale dezechilibrului de putere. Ambele pot fi considerate relativ clare pentru hărțuirea tradițională, dar având mai multe dificultăți în aplicarea la cyberbullying. În primul rând, repețiția în cadrul cyberbullyingului nu este atât de semnificativă; un simplu act de hărțuire cibernetică, considerat un act de control inițial al agresorului, datorită tehnologiei utilizate, este ca un „bulgăre ușor de zăpadă”, care, ulterior, se transformă într-o „avalanșă”. Un exemplu este o imagine (fotografie) trimisă sau încărcată pe o rețea socială, care, într-o etapă ulterioară, este distribuită de către alte persoane (altele decât agresorul inițial). Astfel, un singur act al unui singur făptuitor poate fi repetat de multe ori de către alții și experimentat de multe ori de către victimă. Întrebarea firească  este dacă poate fi considerat agresor cel care a inițiat fapta, chiar dacă nu a repetat-o. Intervievând terții (elevii cărora li s-au trimis sau li s-au arătat informații) cu privire la ce au făcut cu materialul (imaginea) primit(ă),  cercetările au concluzionat că, deși majoritatea (72%) dintre aceștia nu a făcut nimic mai departe pentru a distribui materialul, un procent de 9% au trimis totuși materialul către alți prieteni, in timp de 6% au trimis materialul direct victimei cu scopul de a intimida. Într-o notă pozitivă, 13% au declarat că au trimis materialul victimei pentru a o ajuta.

A doua problemă de definiție este cea a dezechilibrului de putere.  În cyberbullying, ca forme ale dezechilibrului de putere, sunt demne de luat în considerare: anonimatul și abilitățile tehnice/ competențele digitale ale celor implicați. Anonimatul oferă agresorilor un sentiment de siguranță  care îi determină pe elevii cu abilități avansate în utilizarea internetului să fie mai expuși la experiențe deviante în mediul online. Agresorii din mediul online sunt, cel mai probabil, experți în internet. In timp ce unele acte de agresiune în online (cum ar fi trimiterea unui mesaj text cu conținut jignitor) sunt la îndemâna oricui, alte tipuri de agresiune cibernetică (cum ar fi, de exemplu, furtul de identitate pe un site web sau uzurparea identității) necesită ceva mai multe competențe digitale.

            Din nefericire, și unii și alții (agresori sau victime)  sunt dependenți de internet. Există diferiți factori (personali, familiali sau sociali) care cresc într-un fel sau altul riscul pentru consumul de rețele sociale. Un lucru e cert: utilizarea fără control și monitorizare parentală a internetului duce la dependență. Și dependențele se tratează la psihiatru.

 Informații adiționale:

Termenul latin „addictus” era folosit odinioară pentru a descrie intervalul în care un sclav trebuia să-l servească pe stăpânul său. Sclavul cu o astfel de condamnare a fost numit „dependent”.   

Kindly reminder: Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Diana Maria Fără categorie

Recomandare de lectură: „Măștile fricii”- o carte despre (in)disponibilitatea emoțională transmisă transgenerațional

Fiecare dintre noi are o lume proprie, plină de gânduri, idei, convingeri, experiențe și perspective. Fiecare din aceste gânduri și idei neîmpărtășite poate aduce cu sine o multitudine de emoții trăite intens, care pot apărea mai târziu ca probleme majore pe care, uneori, nu avem puterea de a le gestiona.

Nu toți oamenii își „vorbesc” interiorul cu ușurință și asta pentru că de mici am fost învățați să ne cenzurăm trăirile, să ne ascundem de ceilalți, să ne ferim să fim noi înșine ca să nu fim „pedepsiți” pentru că suntem oameni „slabi”. De regulă, secretele de familie sunt cele care dau naștere „problemelor”; transmiterea lor de la o generație la alta este o activitate psihică proprie copilului, pe care psihanaliștii o numesc identificare.

Această identificare nu este un proces psihic conștient, ea transmițându-se de la părinte la copil în procesul de socializare din familie: copiii se construiesc pe sine alături de părinți, moștenind și ceva din activitățile lor psihice (tiparele de gândire de genul „ne ducem crucea” reprezentând jertfa transmisă din generație în generație). Copilul devine astfel manifestarea simptomatică a nevrozei familiale rămasă nerezolvată.

Destinul unui individ nu este numai rezultatul voinței sale individuale, ci și a structurii sale familiale. „Măștile fricii” abordează o temă sensibilă și greu de digerat în România: nevrozele, depresiile (ascunse) ale adultului au la bază secrete (și mai bine ascunse) de familie.

„Un roman frumos și trist, dur și sensibil deopotrivă, o mărturie impresionantă despre părinți și copii și frica teribilă care îi desparte uneori, sufocând iubirea, pacea interioară, bucuria vieții, tot ce e mai frumos în oameni.” (Radu Găvan)

Diana Maria Fără categorie

„Atașamentul, originea și rădăcina suferinței” (Buddha)


Modurile în care interacționăm și ne comportăm în cadrul unor relații sunt determinate de diferite tipuri de atașament, cultivate încă din copilărie, pe baza relației dintre copil și părinte. Atașamentul este relația emoțională dintre două persoane care implică un schimb de afecțiune, grijă și intimitate.

Psihologul britanic John Bowlby este cel care a descris, într-un mod extins, conceptul de atașament, caracterizându-l ca fiind „o conexiune psihologică de durată între ființele umane”. Tot el a spus că experiențele timpurii, formate încă din copilărie, influențează semnificativ dezvoltarea și comportamentul nostru ca adulți.
Teoria atașamentului se referă la modul în care formăm legături intime și emoționale cu ceilalți. Bowlby a dezvoltat această teorie în timp ce studia comportamentul copiilor atunci când aceștia petreceau un anumit timp fără părinții lor.

Bowlby a mai observat că, atunci când copiii sunt crescuți având încrederea că părintele lor va fi disponibil pentru ei, este mai puțin probabil ca aceștia să simtă frica în raport cu aparținătorii, spre deosebire de copiii crescuți fără o astfel de convingere. El a mai adăugat că așteptările formate în perioada copilăriei și adolescenței tind să rămână relativ neschimbate pentru tot restul vieții unei persoane.

Pe baza observațiilor lui Bowlby, psihologii au concluzionat că există stiluri de atașament, împărțite în două categorii: sigure (securizant) și nesigure (anxios și evitant)

Atașamentul de tip securizant (sănătos). Manifestări:
– Te poți baza pe partener și pe deciziile luate împreuna, relația are consistență;
– Ia deciziile importante împreună cu tine;
– Are o viziune flexibilă asupra funcționării relațiilor;
– Comunică bine despre problemele apărute în relație (fără supărări, șantaj emoțional, tăceri generatoare de vinovății);
– Poate ajunge la compromisuri constructive pe parcursul unei discuții;
– Nu se teme de angajamente relaționale sau de un anumit grad de dependență între parteneri;
– Nu vede relația ca pe o corvoadă;
– Apopierea crează și mai multa apropiere;
– Te introduce prietenilor si familiei destul de devreme;
– Iși exprimă în mod natural sentimentele pentru tine;
– Nu are nevoie sa joace jocuri de putere (nu are nevoie să manipuleze pentru a ajunge la rezultatul dorit).

Atașamentul de tip anxios. Manifestări:
– Își dorește foarte multă apropiere în relație;
– Exprimă foarte multe insecurități, îngrijorări legate de respingere;
– Nefericit când nu se află implicat într-o relație;
– Apelează la jocuri de putere pentru a-i ține atenția trează partenerului (șantaj emoțional, încearcă să te facă gelos, amenință cu separarea, dar nu pune in practică);
– Are probleme în a explica ce îl/o deranjează cu adevărat;
– Se răzvrătește, se dă în spectacol;
– Are probleme în a lua orice lucru personal în relație;
– Lasă mereu partenerul să ia deciziile în relație, să dea tonul;
– Este mereu îngrijorat de evoluția relației;
– Înfricoșat mereu că mici acțiuni ar putea ruina relația; crede că ea/el (anxiosul) trebuie să facă eforturi foarte mari pentru a păstra relația.
– Suspicios/ă.

Atașamentul de tip evitant. Manifestări:
– Trimite semnale amestecate (te face confuz legat de ce vrea);
– Subliniază ori de cate ori are ocazia (și acționează în consecință ) cât de importantă este independența lui/ei;
– Te devalorizează în discurs pe tine și pe cei din jurul tău;
– Folosește strategii de îndepărtare emoțională sau fizică;
– Subliniază în exces importanța limitelor in relație;
– Are o viziune romantică nerealistă asupra modului in care trebuie sa fie o relație;
– Este neîncrezator, se teme că partenerul ar putea profita de ei;
– Are un mod rigid de a vedea relațiile si introduce reguli la care nu acceptă niciun fel de rabat;
– Pe durata unei neîntelegeri (certuri) are tendința/ nevoia să plece sau explodează;
– Nu-și face intențiile clare;
– Are dificultăți în a discuta despre relații.


E important să înțelegem că modelele anxios și evitant au grade de patologic in ele, nu sunt la fel la toata lumea și că nu sunt niște alegeri făcute rațional sau volitiv de adultul în cauza, ci programe înscrise în psihicul persoanei la o varstă foarte mică în urma unei interacțiuni deconectante, traumatizante cu unul sau ambii parinți, la rândul lor marcați de un comportament disfuncțional. Aceste „programe” au scopul de a proteja copilul de dezastrul emoțional al abandonului sau respingerii.
Problema apare ulterior, când copilul devine adult și continuă să fie afectat de stimulii la care răspund aceste programe; practic orice ar putea redeclanșa acea suferință. Atât timp cât individul nu se poate reține de la a se identifica cu posibilitatea de a fi din nou o victimă, cât timp nu reușește să se ancoreze în prezent, în starea lui de adult cu opțiuni de adult, cât timp vindecarea nu este obiectivul lui prioritar, liniștea de moment (dar care este precursorul dezastrului relațional pe termen lung) pe care o va obține de fiecare data când își pune „soluțiile” în practică va fi urmatoarea caramida care îi accentuează patologia care devine din ce în ce mai puternica și care îi va afecta toate relațiile.
Trecerea la un model sănatos de relaționare nu devine posibilă doar prin informare, ci presupune anumite demersuri care privesc logica cu care emoțiile funcționează. Emoționalul are o viteză de procesare mult mai rapidă decât intelectul și ne vom trezi că deja simțim ceea ce ne e familiar și că nu suntem în stare să facem ceva diferit.

Diana Maria Fără categorie

Părintele „follower” sau „guardian”?

În ultima perioadă s-a dezvoltat o și mai mare nevoie de aprobare socială, pe de o parte datorită regulilor noi de distanțare socială impuse de pandemie și a stilului de viață racordat online, pe de altă parte din cauza tipului de educație din familie, a parentingului prost înțeles, cu foarte mult feedback pozitiv (poate prea mult: „Bravo, ești un geniu!”, „Poți tot ce îți propui”, „E suficient să vrei…” etc) sau cu prea multe libertăți acordate copiilor („să învețe să se descurce…”), libertăți care, dacă vorbim de minori sub 12 ani, se traduc prin neglijență parentală.

TikTok este cea mai populară aplicație de social media în rândul copiilor și adolescenților. E o aplicație pe care o poți utiliza pentru a crea videoclipuri, de obicei prin sincronizarea buzelor sau dansului împreună cu melodii „de top”. Poți partaja videoclipurile pe care le creezi cu prietenii sau cu un cerc mai larg de utilizatori TikTok. Și poți primi foarte rapid un număr considerabil de aprecieri sub formă de… (cum altfel?!) inimioare ❤❤❤. Dependența de likeuri se traduce, de fapt, prin dependența de primire de feedback de la ceilalți.

Le-am lansat o provocare elevilor de clasa a V-a: un exercițiu simplu de imaginație care oferă indicii despre percepția lor asupra relațiilor interumane, a interacțiunilor cu semenii și a nevoii de apreciere și valorizare: „Imaginați-vă că ieșiți într-o zi obișnuită din casă și sunteți așteptați la ușă de cei 2k de followersi de pe TikTok. Cum vă simțiți? Care-i primul gând care vă trece prin minte?”

Nu a fost o surpriză faptul că au răspuns că s-ar simți bine, ar fi chiar încântați și că îi bucură numărul mare de aplauze pe care îl primesc. Nu-i deranjează absolut deloc că aprecierile vin din partea unor necunoscuți: „Ce cool e să fii vedetă!”

Surpriza a fost mare atunci când le-am cerut să enumere alte trei activități care le aduc aceeași bucurie. Sigur puteți intui că au fost puțini aceia care au parte sau identifică și alte bucurii în viața reală. Au fost câțiva care au povestit despre jocurile … online (în rețea) cu alți copii sau despre serialele cu adolescenți de pe Netflix. Discuțiile s-au deplasat firesc și în zona familiei, a timpului petrecut împreună cu cei apropiați, copiii exprimându-și „înțelegerea” față de părinții care (spun tot ei, copiii) au „treburi mai importante”…😔

Un alt indiciu al stării lor emoționale fragile este dat de Jurnalul emoțiilor pe care îl completează săptămânal. Încă de la începutul anului școlar, i-am rugat pe aceeași elevi de clasa a V-a să descrie și să noteze în Jurnal (la finalul fiecărei săptămâni) un eveniment/întâmplare care i-a impresionat cel mai mult în săptămâna care a trecut, să identifice emoțiile pe care le-au simțit și să observe ce îi pune pe gânduri, dar și ce comportamente/acțiuni sunt asociate gândurilor lor.

Fără a avea pretenția unui studiu științific, analiza rezultatelor aduce în prim plan anxietățile, fricile și temerile copiilor vis-a-vis de întâmplările din viața lor. Fie că descriu o nereușită în activitatea școlară, o muștruluială primită de la profesoara de matematică, un conflict spontan în familie sau știri tulburătoare despre numărul mare de morți și răspândirea agresivă a virusului, majoritatea întamplarilor descrise de copii pun pe lista de emoții trăite frica, furia, revolta și neputința. Și aici adultul (fie el părinte sau profesor) ar trebui să se oprească din a fi doar „follower” (ca oricare din cei 2k…) și să devină „close friend” sau „guardian” ca pe GoogleClassroom; părintele ar trebui să VADĂ frica, furia și neputința copilului. Și, după ce „vede” aceste trăiri, să încerce să le accepte și să le „îmbrățișeze” ca fiind parte din puiul de …OM.

E firesc să ne simțim triști uneori. La fel de firesc este să ne fie frică uneori. E uman. Nu emoțiile copiilor sunt cele pe care trebuie să le controlăm (nici nu putem face asta), ci ar trebui să fim mai atenți la cum percep și înțeleg ei ceea ce trăiesc. Și, dacă e să fac referire la exercițiul de mai sus, orice părinte ar trebui să-și pună întrebarea: „E în regulă ca aprecierea unui necunoscut (unul din cei 2k followersi) să îi aducă mai multă bucurie copilului meu decât aprecierea mea?”
Și acesta este un exercițiu de reflecție pentru părinți!
Fiți atenți la emoțiile și trăirile copiilor voștri! Sănătatea și echilibrul emoțional sunt indicatori ai succesului și reușitei (nu doar școlare!) Și sunteți responsabili nu doar pentru copilul de acum, dar și pentru adultul care va deveni!

Kindly reminder:
Pentru o bună sănătate emoțională, cultivați disciplina! Cât de cât!

Diana Maria Fără categorie

Disciplina emoțională în pandemie

Cultivarea disciplinei este poate cea mai grea sarcină a adulților (părinți, educatori…).
Revolta, furia, protestul și refuzul unora de a respecta legea și recomandările în situații de criză sanitară sunt dovezi certe ale lipsei de disciplină și de educație.

Cred cu tărie că trebuie să înțelegem ceva foarte important zilele acestea: ne facem bine dacă respectăm niște reguli. Nu e despre orgolii, nici despre politică sau lupte pentru putere. E despre acceptare și despre activarea tuturor resurselor pentru a merge mai departe.

Ne lovim de cea mai mare problemă a românului „emancipat” peste noapte: rezistența la schimbare. „Vrem o țară ca afară!” E foarte frumos (la nivel declarativ) să vorbim despre dezvoltare personală, despre formare, despre evoluție și inovare, dar devine foarte greu când suntem puși în situația de a ieși din zona de confort. Da, îndrăznesc să spun că un om autonom și independent este disciplinat sau măcar încearcă să-și cultive această disciplină în demersul de a accesa acel nivel superior de dezvoltare personală atât de râvnit. (Btw, cei „de afară” s-au vaccinat în număr mare🪄)

Fără disciplină calitatea vieții scade dramatic. Și noi, adulții, avem nevoie de disciplină mai mult decât am crede. Suntem furioși, vulnerabili, triști, chiar indisciplinați în ultima perioadă. E greu pentru toată lumea acum, indiferent de vârstă sau statut social, de contul din bancă sau de profesie.
Transformarea acestei indiscipline în asumare, perseverență și responsabilitate (dincolo de aplecarea firească spre suferința emoțională) este obligatorie dacă vrem să ieșim cu bine din pandemie. Asta înseamnă să fii inteligent, să fii empatic și adaptat. Cei inteligenți și cu adevărat puternici sunt cei care sunt disciplinați, educați și care au respect față de lege și de semenii lor, care văd binele dincolo de zidurile prea înalte ridicate din orgolii și aroganță.

Micile rutine zilnice construiesc binele și toate astea conduc la echilibru și sănătate emoțională. Fiecare își poate stabili si urma mici rutine de respectare a regulilor și a legii. (Nu e chiar atât de greu, trust me🤗)
Și când mintea vine să ne păcălească cu gânduri de genul: De ce eu? De ce azi? De ce …? să trecem în acțiune, să ne activăm toate resursele de bine: optimism, răbdare, încredere, curaj și asumare.

Când cineva îmi spune că nu are deloc încredere în știință și că se bazează pe protecția divină, pentru mine nu e ceva de admirat. Să aștepți o minune sau un semn de Sus ca să te vaccinezi spune despre tine și lucruri mai puțin vizibile, dar demne de luat în considerație. E clar că nu știi că deciziile „bune” pot fi luate consultănd logica probabilistică și evidențele realității, nu astrele, simbolurile onirice, tarotul ori alte forme de divinație… Sau vorbește despre o nevoie extremă de a demonstra că ești important sau despre un gol fără sfârșit pe care vrei să-l umpli cu „idei” delirante.

Cei care sunt vehemenți protestatari ai măsurilor luate pentru protejarea sănătății publice au o nevoie grobiană de a-și demonstra extremismul. Singurele lor arme sunt victimizarea, violența și amenințarea și sunt prezentate ca ultime și unice soluții ale acestor „jertfelnici” care nu se vaccinează.

Cei care le știu pe toate, se pricep la toate, au răspuns la orice, cunosc orice, și care reduc totul la propria experiență sau la a celor din imediata apropiere de genul: „cunosc eu pe cineva care a făcut vaccinul și tot s-a infectat”, „am trăit eu…”, „mi s-a întîmplat mie”, reduc complexitatea lumii la propria persoană și arată dureroasa ignoranță pe care o aleg. Toate acestea vin din rana de nu se fi simțit apreciați, validați, văzuți. Caută să-și satisfacă aceste nevoi emoționale luându-le prin discursul pasiv-agresiv. Este de fapt un strigăt de ajutor prin care își cer dreptul a fi.

Azi avem parte de o super tehnologie, dar la nivel emoțional suntem cu foarte puțin mai mult evoluați față de cum erau strămoșii noștri care locuiau în peșteri. Iar lipsa acestei evoluții emoționale se observă cel mai bine în modul dureros și plin de agresivitate în care interacționam unii cu ceilalți.

Ignorarea sistematică a educației și cercetării ne-a adus unde suntem azi. Lipsa disciplinei și a educației ne-a adus astăzi la negarea contextului pandemic și, implicit, la creșterea numărului „experților”.

Numărul imbecililor crește indiferent de pandemie, de rata de contaminare și de mortalitate, de progresul științei și cercetărilor…


Kindly reminder: Pentru o bună sănătate mentală, cultivați disciplina! Cât de cât!